"Civilizaţia Foametei" şi evoluţia subnutrită

Amalia Gabriela Diaconeasa este una din puţinele persoane din România care face ştiinţă pe bune în acestă mare de plagiate şi contrafaceri intelectuale. Specialitatea ei? Biochimia. Domeniul de competenţă? Influenţa metabolismului în procesul evoluţiei speciilor. Concluzia ei? Cartea "Civilizatia foametei. O alta abordare a umanizării".

"Ideea de bază a lucrării, cu un important caracter de originalitate, este aceea că în formarea şi evoluţia omului a jucat un rol major condiţia alimentară. Mediul sărac în resurse nutritive, în care a apărut omul, "foamea", au determinat modificări metabolice, cu precădere în sfera metabolismului glucidic, în sensul creşterii randamentului, aceasta permiţând alocarea preferenţială de resurse energetice pentru construcţia unui creier capabil să rezolve cu succes numeroasele provocări ale mediului - ceea ce a asigurat succesul evolutiv al speciei noastre. Respectivele transformări ar fi rezultatul unor procese epigenetice, cu posibilităţi de transmitere ereditară." - profesor doctor Gr. Strungaru, în prefaţă. Un rezumat mai esenţial de atât nici că se putea.

Amalia trece în revistă mai toate studiile şi cercetările de până atunci (mai ales internaţionale pentru că în România cercetarea e pe butuci) găsind, evidenţiind şi demonstrând justeţea ideii de bază, cum că omul este rezultatul selecţiei naturale, a evoluţei în sensul generării de complexitate, "obligat" a trăi în condiţiile de mediu secetos din savanele est africane.
Aceste condiţii au permis ca doar indivizii programaţi genetic, epigenetic şi comportamental să utilizeze la maxim puţinele resurse şi să atingă fitnes-ul necesar procreerii. Aceste structuri genetice s-au transmis, celelalte nu.
"Poate ca nu există nimic strălucitor şi eroic în evoluţia umană, cum nu e nimic de acest tip nici în dezvoltarea organismului. Nimic în afară de rezultatele acestor procese. Inteligenţa şi creativitatea umană sunt astfel de rezultate." spune ea în concluzia cărţii apărută în 2007.

Cu toate că ipoteza sa este nu numai apetisantă, dar şi corect argumentată şi demonstrată, susţinută inclusiv de cercetările ulterioare la nivel internaţional, are unele scăpări, poate şi datorită faptului că este construită în baza informaţilor de acum zece ani.
Astfel Amalia, în capitolul "Neotenia şi creierul" (pag. 162), face afirmaţia corect susţinută că neotenia (păstrarea caracterelor juvenile) predispune la o dezvoltare a creierului mai înceată dar mai masivă odată ce întregul corp permite acest lucru în condiţiile unei restricţii calorice de durată. Numai că "vina" o pune pe de-a-ntregul pe acestă restricţie calorică, subliniind că "nu s-a descoperit selecţie pentru genele exprimate preponderent în creier (Nielsen, 2005)". Ba mai specifică în pagina 167 şi că "cele aproximativ 40 de tipuri diferite de neuroni care există la om şi care, cel puţin parte din ei, nu se regăsesc şi la cimpanzeu, ar fi consecinţa aceluiaşi fenomen." Lucrurile nu stau chiar aşa. Deşi restricţia calorică predispune spre neotenie, dezvoltarea explozivă a creierului uman are şi motive genetice. Altfel spus defectele de copiere a genelor responsabile de dezvoltarea creierului au fost selectate în condiţiile sau datorită restricţiei calorice. Sau, reformulând, aceste accidente genetice nu s-ar fi conservat şi difuzat în populaţie dacă restricţia calorică nu ar fi favorizat asta.

Dar despre ce este vorba? Este vorba de gena SRGAP2, genă responsabilă de dezvoltarea neuronală. Aceasta există la celelalte antropoide (cimpanzeu), dar într-un singur exemplar. La om există în mai multe exemplare, mai jos fiind o reprezentare grafică a istoricului acestei "greşeli" de copiere conform Universităţii Columbia:

Chiar şi aşa ideea dumneaei este justificată, suntem ceea ce mâncăm, pentru că ceea ce mâncăm influenţează ce gene transmitem mai departe.
Felicitări, Amalia!

PS: Pe când o nouă carte?