Noile religii - ateismul V

Cea mai mare frică a credinciosului este să descopere că "a ales" greşit religia sa.
Mă rog, "alegerea" este o chestie cam dubioasă. Din orgoliu credinciosul consideră că el a ales dreapta credinţă, de şi-o afişează, şi nu că a nimerit acolo din varii motive. "Alegerea" are nenumărate justificări, în realitate cele mai dese fiind apelul la autoritatea părinţilor sau educatorilor săi, prezervarea tradiţională a situaţiei de fapt precum şi afilierea la majoritatea "normală". Asta dacă este îndeajuns de sincer cu sine însuşi, ocolind ideea unei "revelaţii personale".

Religiile "de nişă" sunt cu atât mai spectaculoase cu cât confraţii sunt mai puţini sau mai dispersaţi, adepţii având senzaţia unor vieţi "apostolice". Securitatea oferită de majoritate, adeverirea tradiţională a convingerilor sau protecţia celor puternici sunt disipate. Singurătatea acestuia îi dă pe de o parte adrenalina specifică situaţiei speciale în compensare cu nevoia de confirmare a adevărului credinţei sale. Credinciosul "minoritar" caută cu disperare coreligioşii săi, deşi găsirea acestora îi rupe din "specialul" fiinţei sale. Acesta trăieşte spiritual "pe buza prăpastiei".

Din acest punct de vedere ateul este tot atât de "credincios" în manifestare ca şi teistul. În România ateul este minoritar, chiar ultraminoritar. Rupt în două de singurătatea concepţiilor sale neîmpărtăşite luptă cu înverşunare pentru a demonstra şi a-şi demonstra valabilitatea ideologiei sale. Această zbatere nu are o cine ştie ce configurare mistică sau motor divin (cum greşit consideră despre sine teistul), pur şi simplu este om ca orice alt om şi nevoile sale de animal social îl împing să caute sau să construiască fiinţe asemănătoare sieşi. În plus are şi înţelegerea fenomenelor în ansamblu, lipsa divinului obligând-ul să ia în calcul soluţii raţionale, funcţionale. Motivaţiile militanţilor atei nu sunt numai cu specific de comuniune ideologică deşi ateii vocali se erijează în vocea ateismului ca fenomen. Cei mai mulţi dintre atei sunt "underground", inactivi public sau chiar prea puţin conştienţi de propria lor lipsă de credinţă. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să pornesc discuţii pe această temă şi să aflu cu surprindere că interlocutorul este ateu, deşi nu s-a exprimat public deloc. Ateul comun nu se afişează decât în momentul în care descoperă pericolul religios, pentru sine şi pentru cei din jurul său.

ASUR este una din vocile puternice şi penetrante. Deşi scopul declarat al acestei asociaţii nu este unul de propăvăduire şi apărare a ateismului ci umanismul şi educaţia ştiinţifică, a secularismului şi independenţei statului faţă de cultele religioase şi reciproca, a adunat în interiorul şi în jurul acesteia atei. Din acest punct de vedere este de la sine înţeles ca ASUR să apere poziţia areligioşilor şi a ateilor. Rezultatele preliminare cu privire la apartenenţa religioasă a populaţiei la recensământul din 2011 justifică comunicatul ASUR nu numai pentru că acesta a devenit şi vocea ateilor, ci pentru că legile din România sunt strâmbe sau sunt încălcate de politicieni în favoarea unor culte religioase, cu precădere Biserica Ortodoxă Română, acţiuni justificate şi prin valorile evidenţiate de recensăminte.
De altfel Recensământul Populației și Locuințelor din 2011 a fost, din păcate, marcat de o multitudine de iregularități. În ceea ce privește religia, în nenumărate cazuri, recenzorii au făcut presiuni asupra oamenilor pentru ca aceștia să se declare de confesiune creștin-ortodoxă, iar asociația noastră a primit multiple sesizari în acest sens; de altfel și presa a publicat astfel de cazuri. Ancheta de Control a Recensământului, pe care INS a derulat-o în luna noiembrie a anului trecut, ar fi putut să evalueze corectitudinea înregistrării opţiunilor religioase ale cetăţenilor, dar, surprinzător, această întrebare a fost omisă din chestionare.
Mai mult, în mod regretabil, chiar imparțialitatea Institutului Național de Statistică este pusă sub semnul îndoielii. Reamintim că există multiple semne de întrebare privind legăturile dintre INS și BOR. De exemplu, președintele INS a solicitat și a obținut sprijinul Bisericii Ortodoxe în derularea recensământului, iar reprezentanții celor două instituții au avut mai multe întâlniri pe această temă în 2008 și 2009.

După părerea mea principala discrepanţă între valorile înaintate de eurobarometre (ce arată că numărul areligioşilor este de aproximativ 16%) faţă de valorile recensământului (unde procentul este de doar 0,24%) se datorează în cea mai mare parte lipsei de responsabilitate civică a majorităţii populaţiei. Recensământul a fost prost organizat şi gestionat, dar o şi mai mare influenţă a avut-o slaba percepţie a populaţiei asupra importanţei acestuia. În timp ce la eurobarometru tehnologia de a lămuri şi obţine un răspuns concludent era de o altă factură, la recensământ nu s-a pus problema unei identităţi, ci a unui răspuns necesar completării chestionarului, proces la fel de lipsit de interes pentru recenzor ca şi pentru recenzat. De altfel am subliniat necesitatea unui răspuns "fără religie" la recensământ, atât din punct de vedere dogmatic (catehetic) cât şi din punct de vedere al unei responsabilităţi sociale, dar acest lucru ar fi avut poate efect dacă toţi am fi judecat aceste informaţii.

Vestea "bună" este rata de creştere a celor ce nu doresc să-şi declare religia, a areligioşilor şi a ateilor.

Informaţii preluate de la Bezbojnicul arată că rata de creştere a ateilor este de 100% la fiecare 10 ani, adică se dublează numărul lor la un deceniu. În acest ritm estimez că în anul 2100 întreaga Românie va fi atee. Promiţător, nu?
De altfel am mai spus că în viitor toţi vom fi atei...