28 octombrie 2009

Politica religiei şi religia politicii

Ca fiinţe sociale oamenii au două mari forţe cărora li se supun. Una este cea de respingere, frica de fiinţa necunoscută de lângă, teama de atingere, spaima de identificare. Cealaltă este cea de atracţie, nevoia de comunicare şi de recunoaştere (de preţuire), necesitatea adunării tocmai pentru a nu fi identificat în cadrul turmei care te înconjoară. Aceste forţe creează în mentalul fiecăruia o anumită stare de spirit, care, în funcţie de ceilalţi factori biologici şi sociali, ne forţează să căutăm acel sistem social în care să putem supravieţui. Aşa se nasc structurile politico-religioase. Le spun politico-religioase pentru că la începuturi oamenii nu făceau (nici nu aveau de ce) diferenţa între politică şi religie. Altfel spus, divinul nici nu era separat de concretul existenţei cotidiene. Aşa încât putem fi siguri că religia şi politica s-au născut împreună.

Pe de altă parte a considera că politicul a creat religia pentru a avea capacitatea de control, sau că sistemul religios a fost propice pentru apariţia liderilor politici este oarecum incorect. De fapt sistemele au profitat unul de celălalt pentru a se dezvolta. Pentru că dacă un lider politic ar fi dorit să impună o viziune religioasă neacceptabilă de majoritate, aceasta s-ar fi întors împotriva sa. Pe de altă parte mentalul, atât cel personal cât şi cel colectiv, era gata pregătit pentru a accepta şi suporta un lider politic prin faptul că spiritual aştepta unul: un mesia, profet, rege sau chiar victimă (ce paralelă frumoasă între execuţia lui Isus şi plăcerea de a-i îmbăla pe conducători).

Chiar şi acum, când prăpăstiile dintre conceptele despre divinitate devin din ce în ce mai adânci, când acţiunile de secularizare încearcă să scoată de sub influenţa religiosului cât mai mult din ceea ce înseamnă umanitate, tot formele şi sensurile religioase se folosesc în cotidianul politic. Chiar dacă, cum se întâmplă în prezent, unul dintre candidaţii la o funcţie politică ce presupune acceptul maselor (în cazul nostru prin vot, ce noroc...) este o persoană raţională şi cu acţiuni proseculare (Remus Cernea), tot metode specifice religiei trebuie să aplice pentru a acapara simpatia unui număr cât mai mare de oameni. Chiar Remus Cernea se plângea că nu ajunge la amvon pentru a predica (izolarea mediatică). Trebuie să arate că este un lider (folosiţi orice alt termen de mai sus, se va potrivi), că are o echipă (adică sunt mai mulţi cei care îi împărtăşesc ideile, dacă e singur devine o victimă), trebuie ca glasul său să se facă auzit, trebuie să fie mai înalt, mai mare şi mai potent decât ceilalţi şi - acum e acum - trebuie să îi înspăimânte atât de tare cu imaginea competitorilor astfel încât oamenii să se strângă în jurul lui. Iar promisiunea pentru viaţa de apoi, pardon, de după alegeri, trebuie să fie suculentă şi posibilă, chiar dacă nu o poate îndeplini niciodată (nu are nici o importanţă dacă este sau nu raţională). Nu acestea sunt şi metodele de persuasiune specifice religiilor?

Masa de oameni este guvernată de reguli specifice religiei nu numai prin reprezentanţii religioşi, ci chiar prin mecanismele sale intime care au făcut-o să fie ceea ce este. Nevoia de adunare, nevoia de a fi condusă, dorinţa de a nu se disipa, necesitatea conservării sale. Tocmai revoluţia o înspăimântă, schimbarea este nedorită dacă nu se referă strict la a se hrăni dacă îi e foame, la a se încălzi dacă îi e frig. Votul ca acţiune individuală înspăimântă tocmai deoarece asumă o răspundere (absenteismul actual), pe de altă parte, dacă toate cunoştinţele individului votează într-o anumită direcţie, a ieşi din rând este iarăşi un risc (recordul de participare de pe vremea comuniştilor sau în 90).

Bineînţeles că este lăudabil demersul, dacă cei raţionali nu au capacitatea şi dorinţa de a acţiona atunci cine?
Este posibil să trăim într-o lume din ce în ce mai raţională. Deşi asta presupune efort...

21 octombrie 2009

Comunismul, o religie

Nu este singulară opinia conform căreia comunismul este o religie. Mircea Eliade, în lucrarea sa "Sacrul şi Profanul", atrăgea atenţia asupra noilor religii apărute, unele dintre ele fiind apanajul ştiinţei din punct de vedere al justificării (cosiderată la prima vedere ca fiind în opoziţie cu religia). Dar să nu ne grăbim şi să analizăm câteva definiţii, pentru a discuta pe aceeaşi limbă. Mai întâi, ce este religia? Conform dicţionarului explicativ este sistemul de credințe și de practici privind sentimentul existenţei divinității și care îi unește pe toți cei care aderă la acest sistem. O altă definiţie găsită în dicţionarul de neologisme: formă a conștiinței sociale caracterizată prin credința într-o divinitate creatoare și guvernatoare a cosmosului și prin oficierea unui cult. Cu certitudine o definiţie cuprinzătoare şi mulţumitoare nu poate fi găsită, fiecare având propria sa interpretare a fenomenului religios, influenţată de propria viziune asupra existenţei.

Din acest motiv trebuie să avem în vedere doar o definire descriptivă. Aşadar religia are anumite atribute ce o fac ceea ce este. Pe măsură ce le voi prezenta încerc şi să definesc comunismul din acel punct de vedere. Fără să pun în discuţie existenţa sau inexistenţa divinităţii, care devine informaţie irelevantă pentru procesul de analiză a manifestărilor specifice.

Religia se bazează pe omul religios, ce crede informaţiile pe care i le furnizează organizaţia (biserica) din care face parte. La fel şi comunismul, pretinde ca fiind adevăr informaţiile deţinute de partid şi se bazează pe proletar, pe omul care crede în justeţea acestor valori. Ca şi omul religios, proletarul nu este definit, este idealizat. Nimeni nu este fără de păcat (conform religiei), nici proletarul nu este destul de proletar. Pentru a deveni el trebuie să îşi facă autocritica, ca modalitate de purificare şi penitenţă. Sau trebuie să aibă o origine sănătoasă, ca şi cum ar fi trebuit să fie botezat în pruncie. Totodată el este redus ca persoană la nivelul de neiniţiat, păcătos şi supus greşelilor. Abia după ce trece prin procesele specifice (învăţământ politico-ideologic) slujba îl poate, eventual, ridica la un nivel normal. Abia atunci poate fi tolerat şi acceptat în biserică, în organizaţie. În cadrul căreia grupul iniţiaţilor (secretarii de partid, prezidiul) este în măsură să hotărască direcţiile, bineînţeles printr-un trimis, adică un om cu har, reprezentantul forului superior. Orice opinie divergentă este penalizată prin excomunicare, prin excludere, şi aduce oprobiul public.

Religia devine fundament de coeziune a oamenilor şi creează mase ce slujesc unui anumit scop, respectiv de a ajunge într-un anumit loc definit ca fiind raiul sau nirvana. Acelaşi proces solicită şi comunismul proclamând ca fiind posibilă şi implacabilă o societate egalitaristă şi finală, Epoca de Aur (la Ceauşescu). Dar asta numai în măsura în care revoluţia va triumfa, adică, din punctul de vedere al religiei, odată cu venirea unui mesia. În viziunea religioasă acest lucru se întâmplă după apocalipsă, o altă idee adoptată şi adaptată de comunism, prin revoluţia sângeroasă, armată, violentă şi finală, în care toţi opozanţii, adică necredincioşii, sunt sortiţi pieirii.

Religia are un ţel personal pentru fiecare, mântuirea. Comunismul ne-a împins spre omul nou, multilateral dezvoltat, apt să clădească acea societate pefectă, fericit în momentul în care a ajuns să trăiască acolo.

Religia se bazează în construcţia sistemului său de valori pe informaţiile transmise de profeţi, eroi, iniţiaţi sau preoţi configurate în coduri de legi şi cărţi sfinte, considerate ca fiind atotcuprinzătoare. Comunismul are scriitori săi, Marx, Engels, Lenin, Ceauşescu chiar, a căror idei sunt considerate imuabile. Orice îndoială devine erezie şi blasfemie, exact ca într-o religie.
Religia are propria sa pleiadă de mituri, sărbători şi simboluri care o fac pentru aderenţi atractivă şi justificată. Comunismul este plin de exemple în acest sens: mitul renaşterii se numeşte revoluţie (data respectivă sărbătorindu-se cu sfinţenie), mitul eroilor este exacerbat (ilegaliştii fiind în prim plan), botezul este convertit în festivitatea de primire în organizaţie, iconografia este plină de seceri şi ciocane, drapele roşii sau portrete ale unui mesia (Ceauşescu, Lenin sau Stalin), bisericile sunt stadioanele pline pentru sărbătorile aşa zis laice, procesiunile religioase se transformă în defilări, reculegerea la diferitele moaşte sfinte se face în comunism la mausolee iar închinarea la icoane este suplinită prin depunerea de coroane de flori la diferite ansambluri statuare specifice.

Comunismul are o ideologie care proclamă deţinerea adevărului, orice alte opinii fiind combătute, blamate, ignorate sau chiar pedepsite. Acelaşi lucru se întâmplă şi in cadrul religiei.
Ca orice religie, ce în momentul în care, având destulă putere, se impune în viaţa tuturor prin faptul că devine religie de stat, şi comunismul, ajuns să controleze sau să impună liderii politici, realizează exact societatea de care s-a ferit şi pe care a blamat-o, o societate religioasă, dictatorială.

Să sperăm că nu ne vom întoarce din nou la o formulă de dictatură politico-ideologică.
Probabil vom fi din ce în ce mai inteligenţi şi raţionali. Deşi asta presupune efort...

19 octombrie 2009

Astrologia şi zodiacul

Pornită din necesitatea de previziune specifică speciei umane, astrologia a observat repetabilitatea fenomenelor cereşti. Fiind în strânsă legătură cu ansamblul simbolurilor de sorginte religioasă, în lipsa altor informaţii, pentru om deplasarea ansamblurilor stelare era cu certitudine voinţa şi expresia divinităţii. Acest lucru a transformat trecerea timpului în Timp, formula anuală fiind repetată cu sfinţenie. Chiar au fost folosite manifestări specifice pentru ca Timpul să nu se oprească, să treacă peste momentele dificile (de exemplu solstiţiul de iarna). Totodată au observat că acest lucru se întâmplă, că dacă rugăciunile sunt susţinute şi jertfele sunt suficiente, Timpul reîncepe (acest lucru s-ar fi întâmplat oricum, dar era bine să fie siguri). Acelaşi lucru se întâmpla şi cu fenomenele mai rare, cum ar fi eclipsele de luna, sau, şi mai rare şi mai spectaculoase, eclipsele de soare. Să nu mai vorbim de ploile de meteoriţi sau de trecerea unor comete pe lângă pamânt, care, pentru omul fără informaţii suficiente, păreau inexplicabile şi le punea în sarcina divinului.
Pe de altă parte timpul, respectiv ziua şi noaptea, anotimpurile, diferitele fenomene cereşti, îi transforma, fără putinţă de tăgadă, existenţa. Ziua îşi căuta hrana sau cucerea noi teritorii, noaptea se retrăgea pentru odihnă. Primăvara semăna şi toamna culegea. Vara îşi făcea sanie şi iarna car. În funcţie de astrul solar, omul făcea previziuni care îl ajutau. Putea astfel să îşi îmbunătăţească viaţa, ţinând seama de astre, în special de soare. Şi atunci soarele a devenit Soare, astru divin, făuritor de existenţă. Prin extrapolare, întregul cer a devenit Cerul, iar astrele si constelaţiile au devenit Zodii.
Dar nu toată lumea era în stare să facă aceste previziuni. Cei ce erau în stare erau oameni deosebiţi, învăţaţi, iniţiaţi, probabil mai inteligenţi decât ceilalţi. Aceştia sunt vracii, astrologii, specialiştii în zodiace. Dar iniţierea lor se baza de cele mai multe ori pe observaţii simple, revelaţii, tradiţii şi emiteau nişte teorii ce nu puteau fi combătute. Dar atunci era mai bine să îi asculţi, pentru că tu, ca om simplu, neiniţiat, erai învăţat încă de mic de către mama ta să îi asculţi pe cei mari, pe cei importanţi. Mai bine îi asculţi şi supravieţuieşti, dacât să nu îi asculţi şi să te mănânce lupul.
Omenirea s-a dezvoltat, credinţele simple sau transformat în religii, astrele divine în zei, învăţătura în ştiinţă. Astrologia s-a despărţit în două. Studiul ştiinţific, astronomia, a devenit apanajul oamenilor de ştiinţă. Este mult prea complicat pentru omul obişnuit să se apuce a învăţa matematică, fizică, chimie, geografie, geologie şi o grămadă de alte ştiinţe pentru a înţelege în ce măsură stelele îi vor influenţa viaţa. Dar, ancestral, informaţia că acestea îi influenţează viaţa există. Şi i-o influenţează binenţeles. Ziua se hrăneşte sau cucereşte noi teritorii, noaptea se odihneşte. Soarele conduce ritmic viaţa noastră. Pentru că noi dorim asta, suntem nişte fiinţe diurne totuşi.
Astrele celelalte în schimb... Chiar şi un om simplu a învăţat totuşi componenţa sistemului solar sau faptul că stelele sunt interdependente şi formează galaxii. Că stelele conţin energie. Dar de aici şi până la a accepta că ele ne influenţează viaţa în mod concret, personal, e cale lungă. Şi prea puţin raţională.
Cea mai apropiată stea de noi este Proxima Centauri, la o distanţă de 4,22 ani lumină, adică aproape 40.000.000.000.000 km. De la această distanţă singura formă energetică ce ajunge la noi este o mică licărire. Şi o vedem dupa ce reacţiile nucleare din interiorul ei s-au întâmplat acum 4,22 ani, adica acum 1.541 de zile. Ne influenţează? Cu certitudine, dar la nivelul la care ne poate influenţa pe noi, cei ce trăim în România, faptul că un chinez în China a aprins un chibrit. Mult mai mare influenţă o avem de la Soare, dar nu de la Proxima Centauri (şi aceasta este doar cea mai apropiată stea). Ce să mai vorbim despre celelalte stele, galaxii sau constelaţii, care se gasesc la miliarde de miliarde de miliarde de kilometri.
Şi ce influenţează ?... Faptul că voi câştiga la LOTO (sau nu). Sau că mă voi întâlni cu o veche cunoştinţă. Interesant, dar chiar mă hotărâsem să stau în casă, pentru că plouă (Soarele iar şi-a făcut de cap şi a evaporat prea multă apă din ocean). Sau, într-o versiune mai elevată şi presupus credibilă, că este posibil să mă împac cu cineva deoarece o anumită planetă se deplasează în sens invers pe bolta cerească (deşi doar nouă ni se pare acest lucru, pentru că o privim de pe pământ).
Şi cine ne spune asta? Cei iniţiaţi... Este posibil?
Dacă au citit nişte cărţi, presupun că sunt scrise de cei ce au reuşit să măsoare distanţele dintre astre, dimensiunile lor, capacitatea lor energetică. Apoi au adunat suficiente experienţe povestite de către cei ce au trăit pe pământ pentru a face o analiză între poziţia şi dimensiunile acestor stele şi diferitele întâmplări ale oamenilor supuşi studiului. Apoi au analizat motivele acelor întâmplări, au eliminat orice alte motive datorate altor cauze decât cele astrale, şi, în mod logic, au dedus că acele întâmpălări se datorează numai şi numai configuraţiei astrale respective. Oare cum era poziţia stelelor când s-a întâlnit cu o veche cunoştinţă? Apoi au calculat viitoarele poziţii ale astrelor şi au concluzionat că de fiecare dată când o anume stea este într-o anumită poziţie, un anumit eveniment se va întâmpla. De exemplu, când Soarele va fi la orizont în partea de est mă voi trezi. Sau dacă Mercur este retrograd înseamnă că voi fi calm şi dipus spre discuţii. Asta pentru că sunt Geamăn. Dacă eram Berbec, dimpotrivă, aş fi nervos.
Sau este totuşi un alt procedeu, divin. Adică persoanele iniţiate sunt de fapt atinse de divinitate şi prin metode specifice (ca de exemplu revelaţia) ştiu, pur şi simplu, ce se va întâmpla.
Nu vi se pare că este absurd?

Dar oamenii au nevoie de previziuni. Chiar dacă acestea sunt false. Am, totuşi, convingerea că vom fi din ce în ce mai inteligenţi şi mai raţionali. Deşi asta presupune efort...

Informaţii suplimentare:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Stea