24 decembrie 2009

Vaccinul şi protocolul religios

În toate religiile există manifestări specifice ce trasează calea credinciosului. De exemplu în creştinismul ortodox amintim botezul, mirungerea, împărtăşania, sfântul maslu etc. Acestea nu sunt o invenţie recentă a creştinilor sau o tradiţie originală. Au o istorie, o evoluţie şi chiar o logică în ceea ce sunt. În cadrul religiilor arhaice, când divinul şi profanul nu erau atât de clar trasate, scopul acţiunilor iniţiaţilor (preoţi, vraci, şamani) nu constau doar în invocarea duhurilor bune şi îndepărtarea celor rele ci aveau scop terapeutic clar şi declarat. Boala era cotată ca fiind principala formă de manifestare a răului sau de lipsă a binelui. Din acest motiv vindecarea trupească era, şi încă mai este, însoţită de cea sufletească. Protocoalele medicale cu scop curativ sau cele de prevenţie erau însoţite de rugăciuni şi invocări divine sau chiar de acţiuni violente împotriva duhurilor rele ce cuprinseseră trupul respectiv.

Putem concluziona apariţia primelor scheme medicale ca fiind concomitent cu cele religioase, cele două protocoale fiind de fapt o singură operaţiune. Abia odată cu dezvoltarea socială, a sentimentelor de apartenenţă la grup, respectiv la o anumită religie, protocolul spiritual a început să se îndepărteze de forma sa iniţială, utilizând din ce în ce mai mult calităţi specifice, particulare, ce făceau deosebire între masele de credincioşi. Astfel se puteau deosebi religiile între ele, chiar cu preţul ca anumite valenţe de vindecare să fie uitate sau ocolite. De altfel persoanele ce practicau vindecarea separat de registrul religios au fost marginalizate, înfierate ca unelte ale răului. Acest lucru de fapt le-a adus şi un minim de libertate, având astfel capacitatea de a accesa informaţii altfel interzise. Probabil unii dintre aceşti vraci sau vrăjitori au fost printre primii medici pentru care cercetarea a trecut înaintea credinţei în divinitate.

Cu toate acestea, protocoalele religioase au rămas purtătoare de atribute curative, cu sau fără motiv. În credinţa populară sau cea dogmatic religioasă, de exemplu, apa sfinţită este un adevărat panaceu, leac universal şi armă împotriva bolilor de tot felul. Din acest punct de vedere există o paralelă clară între medicaţia ştiinţifică sau vaccinare şi tratamentele cu apă sfinţită, cu sfântul mir sau procedeul sărutului moaştelor, crucilor sau icoanelor. Valenţele curative au şi o justificare convenabilă, se adresează doar credincioşilor, cu cât credinţa e mai mare cu atât vindecarea sau prevenţia este mai mare. Aşa încât o eventuală ratare a tratamentului se pune în cârca celui tratat.

Nu acelaşi lucru se întâmplă cu protocoalele specifice altor religii. A lor apă sfinţită nu este bună sau cel puţin nu la fel de bună, dacă nu chiar toxică. Este tot apă, binenţeles, dar este a celorlalţi, rezultatul fiind că nu le este potrivită lor. Aşa se poate concluziona că nu ajută pe nimeni un leac dacă respectivul nu crede în el. Întrucâtva există un pic de adevăr, efectul placebo este real.

Dar pentru credinciosul bigot protocolul religios nu este asumat ca efect placebo, este cotat ca un adevărat vaccin. Astfel se consideră în mod eronat că scufundarea în apă a copilului nou-născut sau mirungerea produce aceleaşi efecte ca şi un vaccin universal, protejează de boli, oricare ar fi ele... Nu acelaşi lucru se întâmplă cu vaccinurile reale, obţinute pe baze ştiinţifice. Fiind realizarea altor foruri, ce nu aparţin de religia respectivă, sunt ocolite cu grijă, ba chiar blamate sau interzise. Dacă bieţii copii nevaccinaţi dau ortul popii datorită contactării unor boli sau rămân (norocoşi fiind să mai fie în viaţă) cu sechele, acest lucru se datorează voinţei divine şi în nici un caz iresponsabilităţii părinţilor lor care au considerat că vaccinul nu ajută ci strică.

Lipsa de informare nu justifică deciziile aberante, dimpotrivă. Faptul că cineva nu crede în existenţa virusurilor nu face ca acestea să nu mai existe şi să nu se manifeste. Chiar dacă oameni vestiţi au crezut că pământul este plat, nu înseamnă că acesta a fost vreodată plat. Dacă toată lumea ar crede într-o minciună nu înseamnă că aceasta devine adevăr. Decizia umanitară a statului de a vaccina copiii gratuit ar trebui să fie privită de habotnicii credincioşi mai degrabă ca o cutumă. Obligativitatea vaccinării este asemănătoare cu deciziile specifice de protecţie a minorilor aflaţi în pericol, sunt îndepărtaţi cei care îi periclitează, chiar părinţi naturali fiind.

Pe de altă parte campaniile de vaccinare au scăzut masiv rata de transmitere a virusurilor. Dacă o persoană ce nu s-a vaccinat este ocolită de boală acest lucru nu se datorează apei sfinţite sau slujbelor ci oamenilor responsabili care, vaccinaţi fiind, au făcut ca boala să nu se mai răspândească. Sau cel puţin să nu se mai răspândească la fel de rapid...

17 decembrie 2009

Vaccinul anti-HPV şi frica

Avem "norocul" să trăim în România acestor vremi. Dacă nu am fi trăit în România ci în Nauru poate că nici nu am fi auzit măcar de existenţa vaccinului antiHPV sau guvernul nu ar fi avut bani să îl cumpere. Dacă am fi trăit acum 300 de ani nici măcar nu am fi auzit de virusuri şi vaccin. Eventual am fi auzit de o metodă pe care o practicau pe atunci românii, respectiv scăldarea (ultuirea, oltuirea sau altuirea) nou-născuţilor în laptele vacilor bolnave de variola bovină ca metodă profilactică împotriva variolei (cu rată de imunizare foarte scăzută, binenţeles).

Dar trăim în România, azi, şi ne confruntăm cu încă o provocare, posibila limitare a nenorocirilor aduse de un cancer, cancerul de col uterin. În clasica prosteală românească o provocare rămâne doar o provocare. Se pare că sperietorii de serviciu, adepţi ai teoriei conspiraţiei, sunt crezuţi şi urmaţi mai ceva decât Isus.

Dacă doriţi informare corectă şi onestă intraţi pe site-ul oficial: http://www.informarehpv.ro/ .

Acum să ne ocupăm de teoria conspiraţiei. Mai întâi câteva cifre vis-a-vis de vaccinul anti-HPV (human papillomavirus). O doză de vaccin costă 350 - 450 RON (~100 euro), depinde de producător. În acest moment sunt doi producători autorizaţi, vor fi şi mai mulţi pe măsură ce tehnologia va fi implementată. Deci, ideea ca cineva să aibă interes să vândă produsul său în regim de monopol dispare.

Totuşi, vaccinul este gratuit pentru adolescente. Cine are interes să îl plătească şi de ce? Ei bine, noi, plătitorii de impozite, prin intermediul statului român. De ce? Pentru că suntem egoişti. Tratamentele pentru bolnavele de cancer de col din România se ridică la aproximativ 70.000.000 euro pe an. Bani mulţi, pe care am putea să îi folosim altfel. Bani plătiţi concernelor farmaceutice pentru medicamente. Aşadar, dacă cineva se opune vaccinării anti-HPV este mai repede mesagerul producătorilor de medicamente, care se văd cu profiturile ameninţate. Ceva de genul hoţul strigă hoţii... Ştim că acest lucru nu este adevărat. Producătorii de medicamente au interesul de a trăi cât mai mulţi dintre noi pentru că numai atunci vor avea cui să vândă medicamentele. Şi ideal ar fi ca cei mai mulţi să fie sănătoşi, cei bolnavi nu prea mai au cum să producă bani pentru a le plăti. Altfel spus morţii şi bolnavii nu ajută industriei farmaceutice. Doar cei sănătoşi.

De ce vaccinul se adresează cu precădere tinerelor care nu şi-au început viaţa sexuală? Pentru că este aproape certă lipsa virusului din corpul lor (virusul se transmite mai ales prin contact sexual), lucru ce duce la o mai bună imunizare. Cine are interes ca tinerele să fie imune? Da! Aţi ghicit... Noi - părinţii, fraţii, prietenii lor. Mai ales prietenii lor. Cele mai frumoase fete nu sunt cele bolnave, sunt cele sănătoase... Şi ei vor să aibă prietene frumoase...

În fiecare an sunt diagnosticate peste 3400 de femei în România. În prezent sunt în tratament 40 000 de femei. Toate cu cancer de col uterin. Nu sunt nişte cifre, nu este doar o statistică. Este vecina de bloc, este soţia lui George, este mama prietenei tale, profesoara de română, naşa de botez, ospătăriţa aceea drăguţă, educatoarea de la grădiniţa lu' ăla micu', fiica doctoriţei lui tata, patroana de la coafor şi sora taximetristului cu care am venit de dimineaţă. Pe unele le cunoşti şi tu, pe altele nu. Multe preferă să nu strige în gura mare că sunt bolnave, este normal. Şi la 2000 dintre ele vom merge la înmormântare... în cel mult un an.

Cu toate astea acţiunile guvernamentale de vaccinare eşuează, părinţii fetelor şi fetele refuză vaccinarea anti-HPV. De ce? De frică... Da, de frică! Frica de necunoscut, în esenţă, alimentată de absurda teorie a conspiraţiei.

Frica este un sentiment parşiv, contagios. Frica este superioară, ca forţă, sentimentului de siguranţă. Când, într-un grup, cuiva îi este frică este foarte posibil şi probabil ca acest sentiment să se transmită şi celorlalţi. Mai ales când cel cuprins de frică este unul dintre cei consideraţi iniţiaţi (formatori sau lideri). De fapt, în interiorul unui grup (care altfel dă sentimentul siguranţei) cei cuprinşi de frică sunt indivizii asociali (care nu pot socializa) sau chiar antisociali. Aceştia sunt primii care se înspăimântă, de cele mai multe ori fără motiv. De exemplu copiii mai mici, aptitudinile lor sociale încă nu sunt formate. Dorm cu lumina aprinsă, întunericul (lipsa de informaţie) declanşând sentimentul fricii. Părinţii ştiu că nu este nimeni în camera lor şi încearcă să îi liniştească. Cu poveşti, nu prin forţă, forţa nu ar face decât să alimenteze frica.

Dar pe fricoşii de pe internet, adepţi ai teoriei conspiraţiei, nu are cine să îi liniştească, nu are cine să îi calmeze. Asociali fiind sunt cuprinşi de spaime dintre cele mai diverse, inclusiv frica de boală, dar pe care o văd deformat. Nimic altceva nu îi face să urle de spaimă decât lipsa de înţelegere a realităţii. Aşa se exacerbează ideea de conspiraţie mondială şi totală, au sentimentul că ceva este împotriva lor. Dar ei nu au făcut nimic, asta înseamnă, în gândirea lor, că ceva-ul este de fapt împotriva tuturor, iar ei sunt doar nişte oameni un pic mai deştepţi, care văd. Şi declară acest lucru, că ei sunt cei ce ştiu (de fapt nu ştiu nimic, sunt doar înspăimântaţi). Din păcate spaimele lor ni se transmit şi nouă. Şi devine din ce în ce mai dificil de a distinge vocile raţionale... mai ales pe internet, unde nu poţi privi în ochi pe cel ce transmite informaţia, ca să îţi dai cât de cât seama dacă nu cumva e plecat de acasă...

Frica declanşează acţiunea. În mod normal frica de boală ar trebui să ne conducă în a accepta vaccinarea, şi nu invers. Aceea este o frică conştientizată, în care raţiunea intervine. Dar boala este undeva departe. Şi poate nu vom fi chiar noi cei bolnavi. O speranţă iluzorie, dacă întrebi pe cineva care suferă de cancer de col uterin. Mult mai mare este frica imediată, de înţepătură de exemplu. Sau de reacţiile adverse (care de fapt nici nu sunt cine ştie ce). Sau de posibila infectare (informaţie falsă, de la cap la coadă). Sau de... orice... Aceasta este frica iraţională...
Şi atunci apare cealaltă reacţie, pe care o au animalele prinse de farurile maşinii în mijlocul drumului: înţepenesc. Dar timpul trece, fetele noastre se vor îndrăgosti, vor iubi şi vor face sex, pentru că nu au fost vaccinate vor fi purtătoare de human papillomavirus şi cu toate astea sperăm că vor fi printre cele ce vor scăpa de cancerul de col...

Acum priveşte-te în oglindă şi roagă-te ca fiica ta să nu fie printre cele... care nu au scăpat.

Datele statistice au fost obţinute de aici: http://www.ms.ro/fisiere/comunicate_presa/1841_106_prezentare%20conferinta%20presa_11%20noiembrie%20(2).ppt
Cum văd fetele noastre cancerul: http://www.coolgirl.ro/forum/viewtopic.php?t=5658&postdays=0&postorder=asc&start=0

11 decembrie 2009

Anonimatul şi internetul

Senzaţia de teamă este necesară supravieţuirii. Ea ne face să luăm deciziile corecte. În cazul în care această senzaţie nu există riscul de a lua decizii greşite este major şi ne poate ameninţa chiar existenţa. Această senzaţie nu este plăcută, dimpotrivă. Avem tot interesul de a o ocoli sau de a o contracara. Acesta este unul din motivele pentru care omul, ca animal, este social. În interiorul masei de oameni, asemănători cu el, se simte apărat. Mai ales datorită anonimatului pe care are senzaţia că l-a primit în interiorul masei. Acolo poate fi el însuşi, fiind totodată la fel cu ceilalţi. Aceasta este moneda de schimb, să nu ieşi din rând.

A fi la fel cu ceilalţi, de fapt, este plata pentru a fi în interiorul masei. În mijlocul turmei senzaţia că nu poate fi identificat de către prădător e maximă. Tot acolo este libertatea de a acţiona împotriva victimei: multitudinea agresorilor identici face victima incapabilă în a-i identifica. Justificarea acţiunilor este simplă în anonimat, nimeni nu ştie dacă şi tu eşti cel ce a acţionat, sau doar ceilalţi. Nici măcar tu nu mai eşti sigur dacă decizia îţi aparţine, sau masa, în ansamblul său, ţi-a impus-o. Oricum, riscul de a nu fi anonim este major, poţi deveni din agresor victimă îndată ce masa te identifică ca fiind astfel.

Nevoia de anonimat este ilustrată cel mai bine în internet. Internetul poate fi privit ca o masă, din punct de vedere al relaţionismului social. Suntem mulţi, la fel de anonimi, cuplaţi şi în acţiune.
Dar masa are şi un dezavantaj, indivizii sunt nevoiţi să se înghesuie, să se atingă, lucru periculos dacă cel de lângă tine nu corespunde ideii pe care ţi-ai făcut-o despre el. Acest dezavantaj dispare în cadrul internetului. Senzaţia fizică a atingerii, stresantă, este inexistentă. Lucru care ne dă aripi, ne dă posibilitatea să fim ceea ce vrem să fim fără efortul de a fi atenţi la cei de lângă noi. Suntem doar noi cu noi înşine, liberi de constrângeri. Plus libertatea de a accesa oricând această masă. Şi la fel de uşor de a ieşi din ea.

Această libertate este prost înţeleasă, din două motive: unul moral şi celălalt tehnic.

Mai întâi cel tehnic. Nu suntem anonimi. Nu putem fi anonimi. Pentru a avea acces la reţea trebuie să ne identificăm şi să vorbim pe aceeaşi limbă cu proxima conexiune: calculatorsuperiordinreţea. Protocolul de bază pentru acces (TCP IP de exemplu) sună cam aşa, în limbaj uman:
- Bună, calculatorsuperiordinreţea, mă numesc calculatorprofudereligie.
- Bună, calculatorprofudereligie, te-am văzut şi recunoscut.
- Îmi dai voie să accesez prin tine celelalte calculatoaredinreţea?
- Da, ai acest drept şi îţi dau voie – sau – Nu, nu ai acest drept şi nu îţi dau voie.
Dacă este da, discuţia continuă în genul:
- Arată-mi calea pentru a ajunge la calculatorulgoogle.
Moment în care calculatorsuperiordinreţea întreabă calculatorprincipalromania unde este calculatorgoogle, deoarece calculatorprofudereligie vrea să ajungă la el.

Dar senzaţia de anonimat este persistentă, deoarece puţini dintre utilizatori au capacitatea şi informaţiile necesare de a înţelege acest fenomen, necesitatea identificării în momentul în care accesezi reţeaua. Ar trebui, din acest punct de vedere, să scrie pe orice calculator: aici nu există anonimat, totul este identificat şi notat, este singura modalitate ca reţeaua să funcţioneze!

Anonimatul din reţea generează în noi sentimentul puterii, dar al unei false puteri. Accesul la diferite resurse ne apare ca de la sine înţeles. Capacitatea de a fura informaţie fără nici cea mai mică remuşcare, posibilitatea de a viola virtual, de a jigni sau de a păcătui sub orice formă ne defineşte, noi nu mai suntem noi, ci nişte anonimi. Acum de fapt ne arătăm după cum suntem. Aici, în mediul virtual, morala dispare, pare că nu mai este nevoie de ea. În realitate suntem morali pentru că trebuie să fim, fie datorită unei înţelegeri profunde a vieţii sociale, fie prin impunerea unui cod moral prin religii sau legi (adică suntem morali de frică). Ca anonim pe internet frica dispare.

În acest moment dezvoltarea exponenţială a internetului face imposibilă verificarea şi analiza tuturor accesărilor. Ar fi şi absurd. Dar urme ale trecerii noastre există şi dacă ar fi necesar şi eficient pentru cineva să ne găsească, ne va găsi cu siguranţă. Încercări de a controla tipul şi calitatea informaţiei au fost şi vor fi. Sunt necesare. De exemplu urmărirea şi distrugerea site-urilor cu pornografie infantilă. Sau cele ce prezintă crime sau acte teroriste. Există programe ce controlează accesul persoanelor minore. Sunt fel de fel de analizoare de trafic, de preferinţe, de reflexe chiar (internetul este şi o formă de a câştiga bani, totuşi). Ei bine, împotriva acţiunilor de control luptă chiar cei ce proclamă morala, adepţi ai teoriilor conspiraţiei, de sorginte religioasă îndeosebi, invocând dreptul la libertate. Pentru că aceste teorii se nasc mai ales din teamă, într-o zonă de necunoscut pentru ei... Şi teama ca cineva să afle ce, când, cum, unde şi mai ales de ce o anumită informaţie a fost accesată de ei (de ce oare?). În concluzie, nu este corect să fii anonim, denotă lipsă de responsabilitate şi lipsă de cunoştinţe.

Drogul iluzoriei libertăţi virtuale poate fi benefic şi totodată periculos. Accesul la informaţie şi capacitatea de a transmite informaţia este totuşi cel mai mare câştig, probabil de la stăpânirea focului încoace. Iar internetul este ceea ce în mituri se numea călătoria cu viteza gândului. Din păcate creierul nostru a rămas un pic în urmă. Suntem nevoiţi, la afuxul de informaţie, să facem o selecţie, altfel am deveni un fel de autişti informaţional. Nu am fi în stare să distingem realitatea. Şi pentru această realitate virtuală nu suntem pregătiţi. Sunt mult prea multe gunoaie informaţionale pentru a o distinge. Din păcate, pentru marea masă de internauţi, spectaculosul, hilarul, ciudatul şi grotescul sunt grila de măsurare a calităţii informaţiei. Sunt optimist, grila se poate schimba... şi, oricum, vom fi din ce in ce mai deştepţi şi raţionali... să facem un efort...

6 decembrie 2009

Creaţionism versus evoluţionism

Voi justifica de ce acesta trebuie să fie titlul, şi nu „evoluţionism versus creaţionism”.
Creaţionismul nu este o teorie ştiinţifică. Este cel mult o convingere ce apelează la principiul creatorului pentru a da un motiv şi o justificare pentru existenţa universului, a vieţii şi mai ales a omului. Din acest motiv creaţionismul este eminamente religios, fiind din start susţinut de religii.
Toate religiile (politeiste sau monoteiste) pleacă de la acelaşi principiu: actul creaţiei. Miturile creaţiei sunt diverse şi dacă ar fi să le analizăm, cu certitudine niciunul nu aduce argumente verificabile în favoarea sa. Există tot atâtea dovezi pentru realitatea jetului de lapte din sânii Herei ce a creat Calea Lactee ca şi pentru săptămâna genezei biblice. Deşi provin din două sisteme religioase diferite au un lucru în comun: pretenţia de adevăr. Acest adevăr trebuie să fie absolut şi de nediscutat pentru aderenţi, altfel breşa obţinută pune sub semnul întrebării credinţa în respectivul ansamblu divin. Este prima cărămidă, este fundaţia acelei religii. Din acest motiv orice opinie diferită sau care intră în contradicţie cu acest principiu - puterea creatoare a divinităţii - trebuie să fie blamată şi îndepărtată. În acest sens adepţii creaţionismului sunt cei ce atacă. Şi nu invers.

Un exemplu de protejare a principiilor religioase de bază este atacul dus de Biserica Catolică împotriva celor ce susţineau argumentat ştiinţific faptul că Pământul nu este în centrul universului (principiile geocentrice sunt proclamate de majoritatea religiilor). Până la urmă evidenţele sunt de netăgăduit, Pământul nu este în centrul universului, iar Biserica Catolică şi-a cerut scuze pentru abuzurile făcute.

Evoluţia este considerată şi mai periculoasă din acest punct de vedere. În cazul în care omul nu este parte a divinului ci este devenit, evoluat şi nu creat, înseamnă că ceea ce a creat divinitatea nu a fost perfect (lucru ce duce la ideea că divinitatea nu este perfectă) sau nu a creat nimic. Sau, fiind în evoluţie, respectiv perfectibil, apare posibilitatea teoretică ca specia umană să egaleze sau să depăşească divinul (cel puţin imaginea noastră despre el), ceea ce este inacceptabil ca acest lucru să se întâmple pe alte căi decât cele religioase.

Evoluţionismul este o teorie ştiinţifică. Teoria ştiinţifică are un dezavantaj dintr-un anumit punct de vedere: falsa relativitate a adevărului său. O teorie ştiinţifică este teoretic viabilă până în momentul în care este demonstrată invaliditatea sa prin validarea altei teorii ştiinţifice care îi va lua locul. Deoarece teoriile ştiinţifice sunt din ce în ce mai greu de cuprins şi înţeles (datorită volumului de informaţie din ce în ce mai mare şi mai specializat), oamenii tind să se complacă în situaţia de a accepta necondiţionat ideile cu valoare de adevăr pe care le primesc, indiferent dacă sunt idei ştiinţifice sau de altă natură (chiar şi neverificabile). Singura cerinţă este ca ele să se potrivească unui sistem pe care persoana în cauză îl are deja asumat şi care este de cele mai multe ori bazat pe creaţie.
Din acest punct de vedere teoria evoluţiei este văduvită de două ori, o dată pentru că este supusă relativităţii adevărului său şi încă o dată deoarece contravine chiar principiului de bază al principalelor religii larg acceptate în prezent.

O lacună în teoria evoluţiei invocată de creaţionişti este procesul apariţiei vieţii. Şi nu este singura zonă fără explicaţie satisfăcătoare. Ca în orice teorie ştiinţifică limitările datorate nivelului cunoaşterii ştiinţifice sunt asumate şi proclamate. Un om de ştiinţă adevărat care nu are un răspuns declară chiar asta: „La această întrebare nu ştiu să răspund acum”. Eventual poate emite o supoziţie. În această falie intervine credinţa şi religia, care are un răspuns neverificabil, dar cu pretenţie de adevăr absolut. Şi pentru că teoria evoluţionistă nu se bazează pe creaţie este atacată în ansamblul său. Inclusiv în punctele ce au demonstraţie ştiinţifică şi sunt acceptate de majoritatea oamenilor de ştiinţă.

Unul dintre atacurile moderne dintre cele mai răsunătoare este „procesul maimuţei” desfăşurat în Tennessee - SUA, care a avut loc în urma adoptării unei legi ce interzicea predarea în şcolile publice a teoriilor (ştiinţifice) ce contraziceau Biblia, teoria în cauză fiind chiar evoluţionismul.
Ce este interesant şi oarecum contra ideii de bază a prezentului eseu este fenomenul de acaparare a evoluţionismului de către sistemele dictatoriale: rasiste, naziste sau comuniste. Dar aceste sisteme au reinterpretat considerentele evoluţiei din diferite motive, pervertind informaţiile ştiinţifice. Din dorinţa de a deţine controlul şi puterea absolută au folosit ca bază ideologică şi evoluţionismul, punând accentul pe diferite aspecte evolutive umane. Rasismul şi naţional-socialismul proclamă diferenţele rasiale ca fiind unele „bune” şi altele „rele” în mod arbitrar şi imoral. Dar acest principiu are o bază religioasă în fapt, care susţine că omul, fiind creaţia divinităţii după chipul şi asemănarea sa, este superior celorlalte vieţuitoare (rasa superioară fiind alegerea divină). Comunismul vine cu pretenţia de evoluţie liniară a omului şi de transformare a sa în omul nou, evoluat şi ateu (teiştii fiind consideraţi involuaţi). Metoda este de sorginte religioasă, satanizarea celor ce nu sunt „dreptcredincioşi”. Astfel evoluţionismul a ajuns să fie înfierat pe nedrept, cu toate că are certe valenţe de adevăr ştiinţific.

Ceea ce se întâmplă în România acestor ani de după revoluţie este un periculos efect de pendul. Comunismul a tras atât de mult de evoluţionism pentru justificarea ideologiei sale încât acum asistăm la execuţia publică a unei teorii ştiinţifice şi a înfierării susţinătorilor ei. În pofida recomandărilor Consiliului Europei şi a protestelor diferitelor organizaţii neguvernamentale, noua generaţie este văduvită de cunoaşterea ştiinţifică: teoria evoluţiei speciilor s-a scos din programa de biologie. Dinamica genetică, speciaţia, adaptarea la mediu, co-evoluţia, selecţia naturală sau sexuală au devenit nişte termeni inexistenţi pentru majoritatea elevilor români. Mai mult de atât, creaţionismul este predat la şcoală timp de 12 ani în cadrul orelor de religie şi nu numai. Au apărut până şi manuale de pseudo-biologie ce proclamă, în numele manualelor alternative, creaţionismul ca teorie ştiinţifică.

Concluzia: creaţionismul este contra evoluţionismului şi nu invers.
Evoluţia este un fapt, indiferent dacă acceptăm ideea sau nu. Poate încă nu cunoaştem toate detaliile, dar le vom afla, chiar dacă asta presupune efort…