Evoluţie sau involuţie?

Universul este mişcare, nemişcarea este un nonsens.

Mişcarea generează selecţie conform legilor fizicii (gravitaţie, electromagnetism, forţa atomică tare, forţa atomică slabă).

În baza legilor fizicii atomii se conectează generând molecule, de aceste legităţi se ocupă chimia.

Dinamica chimică, în anumite condiţii selective, duce la generarea de molecule complexe, autocopiative, purtătoare de informaţie (propria lor imagine, adică planul după care să se replice). Aceste molecule organice putem spune că au viaţă. Dacă au şi ceva proteine care să le delimiteze de mediu şi capacitatea de a folosi materialele aflate la îndemână pentru a se reproduce le definim ca organisme vii.

Indiferent cât de performantă este tehnologia de autocopiere a moleculelor vieţii (ADN), pot apare mici modificări, erori de copiere. Acestea sunt baza selecţiei naturale. Viaţa este supusă selecţiei naturale, biologice, organismele mai complexe şi prin asta mai stabile în mediul respectiv supravieţuind "în detrimentul" celor mai puţin adaptate sau adaptabile. Cu cât un organism este mai simplu cu atât mai repede o eventuală schimbare de mediu îl poate distruge.

Selecţia organismelor complexe urmează şi ea un traiect de eficientizare, în funcţie de provocările mediului şi nişele ecologice existente.
Din acest punct de vedere putem spune că aceste sisteme sunt intenţionale. Noi le investim cu o intenţie, intenţia de a supravieţui. O piatră ce cade pe sol nu are intenţia de a cădea pe sol, dar ca sistem pare un sistem intenţional, deşi pentru asta este de ajuns să înţelegem mecanismul gravitaţiei. Vieţuitoarele nu au intenţia de a genera urmaşi mai evoluaţi decât ele dar faptul că doar cei adaptaţi mediului supravieţuiesc ne face să investim sistemul de reproducere al acestora cu intenţia de a genera evoluţie biologică, noi generaţii mai performante decât părinţii din care se trag.

Organismele ce compun o populaţie sunt în competiţie chiar unele cu altele, nu numai cu hrana şi prădătorii lor. În această competiţie apar situaţii, datorită mutaţiilor ce pot favoriza asta, în care o parte a populaţiei preferă o altă hrană sau un alt mediu, migrând. În timp apar atât de multe mutaţii încât are loc speciaţia, adică fenomenul prin care o anumită specie se ramifică de fapt în două sau mai multe specii, cu indivizi ce nu se mai pot reproduce împreună. Această selecţie ce produce organisme mai performante, mai adaptate mediului respectiv, deci diferite, a fost definită cel mai bine de Charles Darwin. De ce asta este evoluţie şi nu involuţie? Pentru că acele organisme devin mai complexe şi prin asta mai stabile în mediul respectiv, precum şi la provocările de schimbare de mediu. Apariţia unui organ suplimentar nu face ca organismul să involueze, ci să evolueze, el are un plus de complexitate. Este adevărat că unele organe nefolosite, în timp de generaţii, se atrofiază, deoarece efortul energetic pentru a le păstra este ineficient, dar coplexitatea câştigată în alte direcţii se va conserva şi se va transmite mai departe urmaşilor. Omul nu se va transforma înapoi în maimuţă, dar maimuţa îl poate ajunge din urmă.

Unele organisme sunt capabile să genereze imaginea mediului în care trăiesc, devenind mai performante în a supravieţui decât cele ce acţionează strict la modificările de mediu. Această situaţie le permite să facă previziuni, să adopte anumite comportamente ce le favorizează în momentul în care mediul se modifică. Această atitudine o au animalele, mai ales animalele cu sistem nervos. Pe măsură ce sistemul este mai complex apare şi posibilitatea de a construi o imagine nu numai a mediului ci a propriei fiinţe, o minte, o gândire. Acesta este un avantaj ce se traduce printr-o situaţie în care se generează nu numai imaginea mediului ci şi imaginea propriului organism în mediu, adică un fel de joc virtual, în care anumite probleme de supravieţuire sunt pre-rezolvate, în condiţii de securitate. Acest lucru îl fac mamiferele superioare, printre care şi omul.

Dar omul mai are un avantaj evolutiv. Conştientizarea situaţiei de intenţionalitate. Individul uman ştie că ştie. Şi mai ales ştie că sunt şi alte fiinţe care ştiu. Şi ştie că acele fiinţe ştiu şi ele că el ştie. Omul are conştiinţă. Asta dezvoltă şi mecanismele sociale de tipul moralei.

Faţă de toate celelalte vieţuitoare noi mai avem şi capacitatea de a înţelege aceste mecanisme, de a le conştientiza, de a conştientiza că modificăm chiar mediul în care existăm şi chiar pe noi înşine. Toate organismele modifică mediul. Oxigenul în mod liber nu a existat înainte ca plantele să-l elimine ca reziduu, şi nici munţii de calcar înainte ca miliarde şi miliarde de miliarde de scoici şi melci să moară şi să-şi depună cochiliile lor pe fundul mărilor. Suntem primele minţi în care gândul că modificăm mediul şi implicit pe noi se poate înfiripa, şi asta ne face extrem de responsabili.
Această responsabilitate generează de fapt posibilitatea de a modifica mediul şi pe noi înşine în mod conştient, intenţionat.
Am devenit capabili să modificăm universul, deşi suntem un produs al lui.

În ultimă instanţă evoluţia este mecanismul prin care universul află de sine însuşi.