10 martie 2010

Experienţe personale - semnul crucii

Prima dată când am conştientizat că ceva nu este în regulă cu Dumnezeu şi cu cei ce cred în el a fost pe când aveam vreo 5 ani. La bunica în localitate, în Ardeal, sunt mai multe biserici, de rituri diferite. Creştine toate, dar nu numai ortodoxe, ci şi evanghelice şi catolice. Pe vremea aceea nu ştiam de acest lucru. Pentru mine Dumnezeu era un nenea ce sălăşuia în cer şi avea o fenomenală capacitate de a şti absolut tot ce mi se întâmplă sau ce gândesc.

În drumul meu de unul singur, de la o mătuşă spre casa bunicii, am trecut pe lângă o biserică în faţa căreia mi-am făcut, după cum fusesem învăţat, cruce. Adevărul este că niciodată nu am înţeles de ce trebuie să respecţi o anumită succesiune a mişcărilor. Sau de ce trebuie să îţi mai faci cruce, că doar Doamne-Doamne ştie ce gândeşti, nu trebuie să îi mai şi arăţi. Ar fi trebuit să ajungă să spui în gând "Te salut, Dumnezeule".

Ce m-a marcat a fost ceea ce s-a discutat când am ajuns la bunica. Drumul fusese destul de lung şi a fost un mare curaj pentru mine şi pentru mătuşa de m-a lăsat singur. Aşa că am fost întrebat cum a fost drumul, pe unde am luat-o şi dacă nu m-am rătăcit. Naiv, cu lux de amănunte, le-am povestit cum ajunsesem lângă biserică şi mi-am făcut cruce... "Care biserică?" - a picat întrebarea. "Cea de la strada mare" - zic eu. "A... Păi nu e bine. La biserica aia nu trebuie să îţi faci cruce..."
Comentarii
1 Comentarii

Un comentariu:

  1. http://profudereligie.blogspot.ro/2010/03/experiente-personale-semnul-crucii.html

    RăspundețiȘtergere

Vă rog să treceţi un "nume", chiar dacă este fictiv.