Povestea cabliştilor

de Lucian Mândruţă

A fost odată ca niciodată un telespectator. Acest cetăţean se uita zilnic la televizor, pentru că avea gratis la serviciu: era cablist. Şef la societatea de cablu, mai precis.

Uitându-se el mult, mult, ani întregi, a observat că la televizor e multă reclamă, iar într-o bună zi a aflat de la un bun prieten că pentru reclama aceea unii plătesc ca să apară. Imediat s-a dus val-vârtej la contabilitate şi-a început să întrebe în dreapta şi în stânga:

- Aţi văzut reclama aia la Coca Cola? Noi cât am încasat din ea? Dar la Orange? HP? Pateu de ficat? Noul Logan, care depăşeşte orice aşteptări?

- Nimic, şefu', noi nu încasăm nimic din reclamele astea. Noi luăm bani de la abonaţi. Televiziunile încasează.

- Seriooos? Şi cât încasează?

- Pai, să tot fie câteva milioane pe luna la televiziunile astea mai mari!

- Câââât? Pe cablul meu? Şi eu nu iau nimic?

- Nu şefu, că nu-s produse de noi! Îs ale lor show-urile astea! Şi ei taie chitanţă.

- Aşaaa, deci! Bine!

După aceste vorbe, şeful s-a încuiat în birou, fără secretară de data asta, şi n-a mai ieşit de acolo trei zile şi trei nopti. Iar când a ieşit, avea în mână un vraf de hârtii pe care le-a trântit în faţa managementului, la prima şedinţă:

- Băieţi, ăsta e planul nostru de dezvoltare! Urmaţi-l şi ne va creşte ca Făt Frumos, într-un an cât alţii în şapte! Citiţi şi apucaţi-vă de lucru: ne facem şi noi canale, cu show-uri, cu reclame, cu tot ce vrei. De fapt, cu tot ce vrea publicul, bine?

- Bine şefu', eşti extraordinar, cum ţi-a venit ideea asta, incredibil.... a urmat un val de felicitări sincere, ca de la angajat la şef.

Fireşte, planul a fost pus imediat în aplicare, pentru că era al şefului. Societatea a scos banii de la bancă, a cumpărat camere de filmat, lumini, paiete, maşini de teren şi câteodata chiar şi vedete. Oamenii au mai cumpărat şi filme şi documentare, tot ce trebuie la o televiziune serioasă. Şi-au deschis canalele proprii şi şi-au suflecat mânecile şi şi-au pregătit facturierele pentru publicitatea care urma să vină.

Au emis o zi, au emis două, au emis o lună, au emis chiar nouă. Numai că nimeni nu venea să cumpere publicitate. Prin biroul de vânzări proaspăt dotat cu mobilă Bo Concept bătea vântul. Şi, odată cu el, într-o bună zi, a intrat şeful.

- Beeey, ce naiba e aici! De ce-am făcut noi televiziunile astea dacă nu încasăm nimic pe ele? Voi ştiti cât mă costă pe ora de emisie?

- Ştim şefu', dar n-avem ce face. Oamenii nu se uită la ce producem noi, au rămas tot cu ăilalţi. Cică le plac şi nu vor să schimbe pe noi!

- Pai mey proştilor, voi nu ştiţi că orice învăţ are şi dezvăţ? Ia să le tăiem canalele alea la care se uită, că la noi e heblul! Şi să vedem, la cine-o să vină? Nu la noi?

- Ba da, şefu', incredibil, iar ne-aţi salvat cu ideile dumneavoastră!

Zis şi făcut.

Iar povestea se încheie aici cu o morală: Când ai monopol, ai de fapt o licenţă pentru a face lucrurile prost fără să fii pedepsit pentru asta. De aici, capitalismul nu mai poate face nimic.

Însă putem noi. Sigur, dacă n-am fi oameni care s-au obişnuit doar să se uite!