De la Sumedru la venerarea moaştelor Sf. Dumitru

Toamna este anotimpul analizei. Omul preistoric îşi dă seama că Timpul se apropie de sfârşit şi îşi ia măsurile de precauţie. Focul de Sumedru este metoda ce o are la îndemână pentru a îndepărta spiritele rele şi de a indica celor bune intenţiile sale de a supravieţui peste iarnă. Binenţeles, ca metodă agricolă, arderea "gunoaielor, buruienilor şi a rebuturilor" face din ogorul tratat astfel nu numai un suport bun germinaţiei viitoare dar şi o mijlocire a legaturii cu divinităţile. Oamenii preistorici nu aveau habar de tehnicile agricole sau de biochimie. Dar au observat, în primul rând pentru că doar ei au supravieţuit, că cei ce "tratau" astfel ogoarele aveau recolte mai bogate şi mai uniforme decât cei ce nu ardeau miriştea. Aşa a existat o selecţie printre cultivatori, cei ce erau mai "credincioşi" metodei au avut mai mulţi urmaşi, fideli acesteia, în detrimentul celor mai puţin "credincioşi".

Astfel apare oportunitatea religiilor de a converti acestă igienizare a ogorului, arderea fiind şi o "jertfă" ca eveniment funerar. Apoi prioritară devine jertfa în sine, arborele ca simbol al vreunei uitate divinităţi este ucis prin foc şi totodată renăscut din propria-i cenuşă, îngemănând aici forţa purificatoare a focului cu simbolistica fecundă, vegetală, a arborelui. Igienizarea prin ardere a pământului este exclusă din sistemul divinaţiei, devenind profană, mai nou chiar interzisă pe considerente ecologiste şi de siguranţă.

Dar actul mistic, divinaţia, rămâne. Întâmplarea face că apare creştinismul care îi dă un nou nume: Sumedru sau Sâmedru. Deoarece în acea perioadă este sărbătorit şi un anume Dumitru de către creştinii deveniţi majoritari, aceştia redenumesc manifestarea, legând-o de acest sfânt. Schimbările se întâmplă permenent în societate, mai ales pentru că biserica preia frecvent o serie de practici care sunt din afara ei şi cărora le dă conţinut. Biserica a învăţat o chestie: "Când nu pot să interzic, mai bine preiau", de aceea cele mai multe ritualuri pe care mulţi le cred creştine sunt păgâne. ne spune sociologul Alfred Bulai. Problema este că aceste tradiţii sunt încet încet disipate, transformate, convertite şi mai ales, pervertite. Pe lângă forţa reprezentată de foc apare şi ideea de renaştere, legată, cum se poate altfel, de moaştele (cadavrul) sfântului Dimitrios, ucis în anul 306 la ordinul împăratului Gaius Galerius Valerius Maximianus pentru nesupunere. Biserica le promovează ca fiind făcătoare de minuni, vindecătoare de boli, apărătoare de necazuri etc. Nu au efecte adverse fiind 100% naturale. De altfel divinaţia cadavrelor este răspândită în toate religiile arhaice prin cultul strămoşilor.

Marketingul bisericesc este foarte puternic şi funcţionează din plin, mai ales la persoanele credule, uşor de influenţat. Ideea precum că unde este o coadă se dă ceva bun, reminiscenţă a comunismului decrepit, este o eroare de logică, cum că majoritatea are dreptate. (Acum 600 de ani majoritatea credea că pământul este plat. Ei bine, nici atunci, şi nici acum, şi niciodată pământul nu a fost plat, şi nici nu va fi, indiferent ce "crede" majoritatea). Aşa încât când racla Sfântului Dumitru Izvoratorul de Mir a fost adusă în Bucureşti lumea s-a îmbulzit. Aceştia doresc mântuirea acum, pe loc. Pentru ei viaţa este mult prea trepidantă şi nu o mai înţeleg. Obişnuiţi cu creditele "doar cu buletinul" şi cu ajutoarele sociale, oportunişti şi fără scrupule, speră la rezolvarea problemelor pe principiul jocului la LOTO. De asta chinuie copii în îmbulzeală, doar doar aceştia vor trage lozul cel mare cu mânuţa lor nevinovată.

Şi tot de la sociologul Alfred Bulai: Atât timp cât societatea românească merge voios spre Evul Mediu, acest tip de mimetism social a fost larg răspândit imediat după '90. Când oamenii sunt disperaţi şi o duc prost, credinţa devine un instrument compensatoriu.