De ce credinţa este în regulă?

De ce credincioşii sunt oameni normali deşi cred în existenţa unor divinităţi inexistente în realitate? Şi nu numai cred în existenţa acestor dumnezei, dar mai şi au sentimente de devoţiune, de dragoste chiar. Pentru că aşa suntem noi, oamenii, construiţi. Informaţiile nu parvin de la vreo cercetare medicală sau biologică, deşi biologicul predispune. Ideea provine de la specialiştii în marketing şi economie ai USC Marshall School of Business (SUA).

Binenţeles că cercetarea nu s-a referit la Dumnezeu, ci la o memă ce are aceeaşi configuraţie, brandul comercial. Cercetătorii au ajuns la concluzia că marca deţine o putere mult mai mare decât se credea asupra psihicului uman, fiind posibil ca "despărţirea" de o anumită marcă să conducă la crize, la anxietatea de separare. Deşi brandurile au corespondent concret în realitatea obiectivă, "numele" în sine este tot atât de eteric ca şi conceptul de Dumnezeu. Dar cum funcţionează construcţia unei meme competitive în ceea ce înseamnă brand comercial. Pentru a se impune un "nume" trebuie să fie construit fonetic într-un anume sens, compatibil cu forma culturală acceptată de publicul ţintă. Binenţeles că în cazul lui Dumnezeu nu există o instanţă (colectiv de specialişti în marketing) care să stabilească forma cea mai performantă din acest punct de vedere. De asta denumirile sale sunt diverse în funcţie de zona culturală şi de limbă. Denumirea respectivă este un rezultat al evoluţiei culturale, iar faptul că s-a bazat pe o preexistenţă culturală este particula "zeu". Acelaşi lucru se întâmplă şi cu o "contra-marcă", brand-ul defect, de ocolit. Deşi Satana este fonetic "corect", fiind repetitiv, acesta este redenumit (Scaraoţchi, Cel de Nenumit, Întunericitul) tot din motive de "marketing". În momentul în care o masă de oameni, numită masă critică, acceptă, promovează şi utilizează un anumit brand, acesta devine situaţie de normalitate şi duce la răspândirea sa ca fiind în regula la toţi oamenii. Pentru marca comercială este nevoie de efort pentru ca această masă critică să fie atinsă. Aici intervine şi partea de imagine, ce funcţionează identic cu cea fonetică pentru ca brand-ul să se impună. Din acest motiv Dumnezeu are forma umană, "convenabilă" speciei noastre, în timp ce Diavolul este nu numai marcat ca fiind "urât" dar este deformat monstruos intenţionat. În ortodoxie cel puţin, dacă nu în tot ceea ce înseamnă creştinismul "clasic", intervine iconografia, accentul punându-se cu precădere pe imaginea "nevinovată" a unor fiinţe umane fără apărare, Iisus-ul însângerat sau copil. Aceste subterfugii tehnice sunt la fel de benefice promovării ca şi cele utilizate de marketerii specializaţi: sănătoşii nuri feminini sau masculini, imaginea nevinovaţilor copii, zâmbetele optimiste şi veselia inteligentă. Prin analogie icoanele (icon-urile) au intenţia de a stimula un efect de benevolenţă pentru obiectul reprezentat sau sugerat.

Prin aceste subterfugii psihologice, pe care religiile le-au folosit în mod instinctual la început, oamenii devin dependenţi de aceste mărci. Brand-ul respectiv nu mai este un dar, o cucerire, este chiar fiinţa omului respectiv, o extensie vitală a sa, devine sensul său de a fi. Consumatorii de Dumnezeu (ca marcă) sunt dispuşi să sacrifice timp, bani, energie şi chiar condiţia lor de oameni pentru a menţine ataşamentul faţă de acest brand. Mai mult de atât, cei dependenţi de brand-ul preferat refuză să încerce un alt brand sau existenţa fără marca ce îi subjugă, devenind ei înşişi agenţi de promovare şi partizani făţişi ai entităţii ce a fost creată pentru ai favoriza. Pentru a-şi justifica acţiunile ajung să recompună imaginea acestuia, renăscând-o, perfecţionând-o. Acum aceasta îi controlează, îi utilizează, se bazează pe aceşti dependenţi pentru a se promova. Independent de "creatorul" său originar, inconştient, ca orice lucru ce evoluează dacă are condiţii propice...

În subiect:
Expunerea "repetitivă" şi "icoanele copiilor"