După cum precizam în postul anterior am avut norocul de a fi una din cărţile vii. Prin "răsfoirea" noastră nu numai cititorii au avut de câştigat, ci şi noi, cărţile. Mă rog, cel puţin cei ce au dorit acest lucru. Iar noi, ateii, avem, slavă domnului, nenumărate prejudecăţi în ceea ce îi priveşte pe credincioşii, teiştii, creştinii, religioşii, non-ateii ce ne înconjoară. Aşa că articolul de faţă este despre "ei" şi mai puţin despre "noi", de fapt este despre prejudecăţile noastre în ceea ce îi priveşte pe cei ce nu sunt la fel ca noi.
Noi şi ei. Aceasta ar fi prima prejudecată pe care o avem noi, ateii. Ideea că ei sunt "versus" noi, datorită felului diferit de a aborda problemele. Ca şi cum ar avea un scop pentru a ne face fie să ne simţim inconfortabil, fie de a-şi demonstra valoarea morală sau de înţelegere spirituală. De fapt ideea că "ei" ar fi altceva decât "noi". Acestă mare greşeală pe care o facem se datorează câtorva extremişti la al căror atac noi, ateii, răspundem brutal, având grijă să ne întărim armura. Asta mai ales dacă suntem "publici", expuşi, cunoscuţi ca atei. Această imagine o transmitem involuntar, în subconştient, tuturor celor etichetaţi teişti. Fără să ne intereseze dacă este adevărată sau nu. De fapt ne devoalăm chiar apucăturile noastre de oameni, suntem şi noi la fel de orgolioşi în a susţine adevărul spuselor noastre ca orice alt teist activ, militant. De fapt cei mai mulţi credincioşi în divinitate nu au nici pe departe intenţii ascunse sau subjugate vreunei entităţi supranaturale. Pur şi simplu aceasta este viziunea lor despre existenţă şi consideră că este normală. Şi ei sunt la fel de căutători ca şi noi, dar poate încă nu au descoperit "cărarea" noastră, sau pur şi simplu nu o pot vedea, la fel cum ateii nu concep o "cărare" mai simplă şi eficientă în plan personal a teiştilor de a "crede".
O altă prejudecată pe care o avem se desprinde din prima. Deoarece ei "cred" considerăm că nu sunt în stare să apeleze la raţiune. Greşim din nou. Apelul la credinţă survine în momentul în care au epuizat soluţiile raţionale. Abia atunci preferă să aibă o soluţie, chiar dacă este greşită, este totuşi o soluţie, decât să nu aibă nici una. Seamănă oarecum cu explicaţia pe care a dat-o Richard Dawkins apariţiei şi evoluţiei ochiului: mai bine un ochi prost decât nici unul. Este adevărat că această limitare depinde de nivelul de educaţie şi capacitatea intelectuală, unii apelează la divinitate pentru orice moment al existenţei, alţii pun pe seama divinului doar condiţia depăşirii limitelor cunoaşterii umane. Faptul că ateii nu pun nimic în sarcina divinului este datorită faptului că aceştia pot manevra fără să folosescă soluţia divinitate, dar asta nu însemnă că nu apelează la soluţii greşite din necesitatea de a avea totuşi soluţii, dacă este cazul.
Probabil mai sunt multe astfel de idei preconcepute pe care ateii le dezvoltă faţă de credincioşi. Deocamdată atât. Vom discuta despre prejudecăţile teiştilor faţă de atei, şi sunt, domnul fie lăudat. Dar asta data viitoare...
În continuare:
Experienţe personale - biblioteca vie III
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vă rog să treceţi un "nume", chiar dacă este fictiv.