3 noiembrie 2010

Experienţe personale - biblioteca vie III

Câteva idei au fost prezentate în posturile anterioare:
Ce este Biblioteca Vie
Cum îi privesc ateii pe religioşi
Iată că a venit timpul pentru a prezenta şi prejudecăţile pe care le-am întâmpinat ca ateu - carte în cadrul Bibliotecii Vii - la cititorii mei teişti.
Voi prezenta întrebările ce mi-au fost puse urmate de răspunsurile mele, fără a căuta o anumită ordine, poate cea care îmi vine în minte.

Cum şi când ai devenit ateu?
Mai întâi că a fi ateu nu presupune o trăire de tip mistic, paranormal sau asemănător vreunei revelaţii. Nu devii ateu într-un anumit moment, probabil este un proces. Poate am devenit conştient de ateismul meu când am citit sau mi s-a prezentat ce înseamnă să fii ateu. Ce pot spune este că de copil am sesizat neconcordanţele dintre credinţele oamenilor, faptul că nimeni nu a putut prezenta un motiv plauzibil pentru a considera religia lui ca fiind corectă. De altfel, când ne naştem, nu avem o credinţă, atunci suntem cu toţii atei. Acela este un ateism implicit, atâta timp cât nu suntem supuşi vreunei idei religioase nu putem spune că o îmbrăţişăm.

Dacă nu crezi în Dumnezeu (divinitate, oricare ar fi ea) în ce crezi totuşi? Este imposibil să nu crezi în nimic!
Ei bine, este posibil totuşi. Eu nu am credinţă aşa cum are un credincios. Pot spune că am convingeri, dar acestea se bazează pe dovezi, dovezi obţinute prin metode ştiinţifice, independente de ceea ce "cred" sau am senzaţia că "cred" eu. Pe de altă parte nici nu plec de la ideea că "ştiinţa" deţine adevărul la nivel absolut, cum pretinde religia, de exemplu, nu sunt un "credincios în ştiinţă". Înţeleg că aceasta, ca orice metodă de cunoaştere, are limitele sale. Dar le asum şi le iau în calcul pentru că acestea pot fi depăşite şi pentru că metodele de cunoaştere ştiinţifică sunt metodele ce pot realiza cunoaşterea obiectivă, a ceea ce este, independent de ceea ce credem că este. Deşi pare o situaţie relativă, baza de cunoştinţe este solidă, clară şi, mai ales, verificabilă.

Ai răspuns la toate întrebările? Ce a fost înainte de Big Bang-ul cosmic, cum a apărut viaţa, cine este în spatele legilor primordiale?
Faţă de un credincios în divinitate, care are răspuns la aceste întrebări (Dumnezeu), eu nu am. Din acest punct de vedere sunt mai modest. A nu şti nu implică a trebui să "crezi" că acolo este Dumnezeu. Dimpotrivă. Dacă am pleca pe principiul că dincolo de cunoaşterea noastră este divinitatea vom considera că ar putea să fie periculoasă sau ineficientă cercetarea sa, fiind o chestiune de necercetat, de necuprins. A răspunde lipsei de cunoaştere cu existenţa divinităţii duce la renunţare. A fi ateu înseamnă tocmai intenţia, declarată, de a nu crede că "dincolo" este Dumnezeu ci doar necunoscutul - apetisant, tulbure, promiţător.

Unde găseşti reperele morale?
Reperele morale sunt definite chiar de condiţia noastră de fiinţe umane. Avem o anumită zestre genetică predispusă spre altruism, echitate, nevoia de a fi îngrijit şi de a îngriji etc. Traiul în comun, ca animale sociale ce suntem, dezvoltă, prin educaţie, aceste trăsături. Conştiinţa de sine defineşte într-un mod transmisibil valorile morale, având astfel capacitatea de a ne defini pe noi şi de a-i defini pe ceilalţi în raport cu noi. Această definire este un exerciţiu de moralitate, pe care ateii îl parcurg în fiecare moment. Faţă de credincioşii ce se raportează la anumite concepte luate ca valabile din start, ca absolute, morala ateilor este relativă, şi prin asta perfectibilă. Ateul are capacitatea de a se perfecţiona moral deoarece "vina" pe care o simte în cazul unei judecăţi greşite nu o poate arunca în sarcina vreunei divinităţi. Pe de altă parte morala "relativă" a ateilor nu este schimbătoare, odată iau decizii corecte etic, apoi se răzgândesc. Relativitatea înseamnă capacitatea de a îmbunătăţi continuu reperele morale, de a rejudeca situaţiile pentru a descoperi motivaţiile juste.

Degeaba, eu tot voi crede în Dumnezeu, indiferent dacă tu, ateule, ai sau nu dreptate!
Perfect de acord. Eu nu am intenţia de a te face ateu. Ateismul nu poate "converti", pentru a fi ateu trebuie să înveţi singur acest lucru. Pentru că nu este simplu să fiu ateu, trebuie să mânuiesc reperele existenţei fără a avea putinţa de a apela la soluţii de tipul absolut, divin, la Dumnezeu. Aşa încât trebuie, ca ateu, să îmi asum singur riscul de a greşi. Asta nu înseamnă că ateii nu au soluţii, câteodată greşite. Atâta doar că soluţiile lor nu se bazează pe divinitate, eventual sunt de tipul "aici nu ştiu". Tu, credinciosule, îl apelezi pe Dumnezeu pentru a avea soluţii, chiar dacă acestea se dovedesc la un moment dat greşite. De altfel pentru tine este "mai bine" să ai soluţii greşite pe care să le "crezi" corecte decât să nu ai soluţii de loc. Numai că diferenţa vine din capacitatea ateului de a recunoaşte greşeala soluţiei sale, pe când soluţia divinităţii nu poate fi "recunoscută" de către credincios ca greşită pentru că aceasta nu îi aparţine, aparţine lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu greşeşte...
Comentarii
1 Comentarii

Un comentariu:

  1. Ultima parte este foarte tare si adevarata, deseori mi se intampla sa fiu "amenintata" de religios ca el va continua sa creada.

    RăspundețiȘtergere

Vă rog să treceţi un "nume", chiar dacă este fictiv.