30 noiembrie 2010

Părintele Arsenie Boca - noua modă ortodoxă

Deşi nu este canonizat, Arsenie Boca este preferat de ortodocşii pasionali. Acesta are marele avantaj al dublei eficienţe: este mort, deci nu mai poate "risca" să dea răspunsuri greşite, şi totodată este actual, decesul său survenind "în timpurile noastre". Faptul că este palpabil, concret cel puţin prin contemporanii săi încă în viaţă, face ca această vedetă să fie preferată de credincioşii care au nevoie continuă de "dovezi de credinţă". Aceştia îl ridică pe un piedestal mitizat, indiferent dacă Biserica are o părere pozitivă sau negativă faţă de fenomen. Asistăm astfel la constituirea unui sfânt "live", în direct. Deşi preferinţa instituţiei este de a sacraliza pentru eternitate persoane "cu funcţie" ce ar putea, pe viitor, să dea o greutate mai mare chiar funcţiei în sine, este mai mult ca sigur că Zian Boca (numele de mirean) va fi ridicat la rang de sfânt. De ce să nu se profite de oportunitatea de a mai sublinia încă odată "valoarea" preadreptmăritoarei biserici fără a mai fi necesară investiţia în minciunile necesare canonizării? Faptul că pe lângă acesta se vor introduce în panoplie şi vreo doi-trei "oficiali" nu va fi decât un avantaj pentru sistem.

De ce Arsenie Boca? Pentru că e pe val. Sunt mulţi adepţi ai săi. Şi unde sunt mulţi, în timp şi bine coordonaţi, vor fi şi mai mulţi. Este efectul de "turmă", de coagulare socială. Dacă un nucleu cu masă critică acţionează persistent într-o anumită direcţie, mai devreme sau mai târziu ceilalţi se vor lua după el. Acestă masă capătă "valoare", nu pentru că are dreptate în ceea ce susţine, ci pentru că are forţă prin mărime, are autoritate. Atuul numărului este esenţial în mentalitatea subţire, de mediocru. Acest individ mediocru tinde să fie la fel cu cei "de lângă el" pe care îi identifică ca fiind "la fel cu el". Indiferent dacă este sau nu adevărat, din acel moment cel ce compune masa consideră că cei din jurul său au atribute morale asemănătoare cu "modelul" preferat. Aceste atribute ale idolului sunt, la nevoie, schimonosite pentru a se potrivi cu "perfecţiunea" general acceptată. Specialiştii BOR cunosc foarte bine cum funcţionează aceste fineţuri ale psihologiei de masă.

Al doilea motiv este naţionalismul. Ortodocşii sunt naţionalişti, chiar extremişti, dacă au ocazia. (Nu sunt singurii, toate religiile dezvoltă aceste fenomene.) Arsenie Boca este reprezentantul lor. În Ardeal. Unde sunt şi ungurii. Şi în locul pe unde "au intrat" o grămadă de alte erezii (progres, modernism, secte noi, opinii diferite). Un pion în plus pe acest "teren" este favorabil organizaţiei BOR. Mai ales când aici lipsa de simpatie este mult mai mare decât în restul ţării: conflicte cu greco-catolicii, noile curente creştine, ţiganii „scăpaţi” (dezrobiți) de influenţa Bisericii Ortodoxe, concurenţa cu creştinismul occidental, reticenţa la radicalism a românilor transilvăneni.

Nu trebuie desconsiderat motivul "doctrina". Părintele Arsenie Boca are idei despre medicină, psihologie, sociologie, arte frumoase şi teologie, şi se ajută de aceste cunoştinţe pentru a găsi justificări şi "a produce dovezi" în sprijinul ortodoxiei. Este un suport bun pentru a certifica fundamentele ortodoxe, indiferent de cât de absurde sunt, inclusiv abuzurile acestora în vieţile noastre. O viziune îmbrăţişată ca raportată la ştiinţă de numeroase persoane fără pregătire dă senzaţia de "adevăr", de credibil, uşor de transformat apoi în dogmă, chiar dacă obiectivitatea lui lipseşte cu desăvârşire.

Oportunitatea politică nu trebuie nici ea lăsată deoparte. Ce prilej mai bun de a mai face rost de ceva fonduri publice a căror urmă să se piardă rapid. Ar fi şi păcat de Dumnezeu să nu profite cinicii de acest prilej...

26 noiembrie 2010

Secularizarea este necesară

Adevărul.ro ne anunţă că Ministerul Cultelor face verificări: http://www.adevarul.ro/actualitate/Statul_verifica_pomenile_facute_Bisericii_0_378562801.html. Asta nu înseamnă că vor fi şi finalizate. Sau că rezultatul va fi reparatoriu. Sau că aceste abuzuri "în numele dreptei credinţe" nu se vor repeta.

Salut iniţiativa şi efortul jurnaliştilor de la Adevărul de a scoate la lumină lipsa de control şi abuzurile economice ale clerului ortodox şi nu numai. Trebuie subliniat faptul că organizaţiile de tipul stat în stat, ce nu pot fi verificate din exterior, vor duce în mod cert la abuz. Biserica Ortodoxă Română este oportunistă ca orice organizaţie, şi va fi aşa indiferent de discursul capilor săi. Mai ales că acest discurs, cel puţin referitor la găurile negre financiare, lipseşte. Întreb şi eu, alăturându-mă corului: Ce părere aveţi, Înalt Preasfinţia Voastră, de activităţile subliniate în presă? Dar îl întreb şi pe preotul sărac din sat, şi pe teologul de la facultate, şi pe profesorul dăruit "educării religioase", şi pe monahul secătuit de post: Ce părere aveţi, domnilor?

Concluzie? Atâta timp cât statul nu este cu adevărat secular, independent de biserică, neutru, adică "indiferent" la rugăminţile cerşetorilor clericali, fără fonduri pentru activităţi cu specific religios, bisericile vor face abuzuri. Biserica Ortodoxă Română face cele mai mari abuzuri. Fiind cea mai puternică. Pentru că poate. Pentru a deveni şi mai puternică. Este chiar definiţia oportunismului.

23 noiembrie 2010

Noua Dreaptă e veche

La Braşov locul poliţiei este luat de organizaţiile extremiste:
"O camaradă din organizaţia braşoveană a fost lovită cu brutalitate în zona capului de către un personaj violent" şi drept urmare "10 voluntari au început deja să patruleze în diverse zone ale oraşului, reuşind ca în mai puţin de o oră să-l identifice în zona bulevardului Gării pe autorul agresiunii".
Stau şi mă întreb, dacă nu era o "camaradă" ar mai fi reacţionat? Sau dacă agresorul era unul dintre ei? Ar fi avut aceeaşi atitudine şi dacă cel agresat ar fi fost ţigan? Sau ungur? Sau evreu? Sau ateu? Sau homosexual?

"Noua Dreaptă şi-a organizat patrule civice la Braşov, iar lumea pare să privească îngăduitor lucrurile. Românii spun, fatalist, "asta e, dacă statul nu face nimic..." Dinspre cetăţean, aşa e. Dacă statul nu e capabil să ajute cetăţeanul, atunci acesta ignoră statul şi îşi rezolvă singur problemele. Numai că această îngăduinţă poate duce la accidente istorice foarte mari."
Corina Dragotescu - Spre dictatură (Adevărul.ro)


"Accidente istorice"? Asta este istoria! Suntem urmaşii unor criminali. Fie că acceptăm sau nu acest lucru. Iar a pune pe spatele unui "stat" esoteric problemele noastre nu este o soluţie. Pentru că noi privim statul ca pe ceva exterior, ca pe o racilă. Ne place sau nu, noi suntem statul. Iar dacă statul este prost este pentru că noi suntem proşti. Ne doare adevărul: avem conducătorii şi extremiştii pe care îi merităm...

22 noiembrie 2010

Ilie Cleopa este raţional

Ce spune arhimandritul:
"Tot aici mai amintim şi alte terapii şi mişcări paranormale, de care bunii creştini trebuie să se ferească: radiestezia, bioenergia, medicina holistă cu toate ramurile ei (homeopatia, acupunctura, reflexologia - care folosesc "energii vindecătoare" pentru a "reface armonia forţelor vitale în fiecare celulă umană", pentru a "echilibra energetic organismul", a intra în "armonie cu energiile cosmice" şi a "regenera armonia în organismul suferind"-, antroposofia, remediile florale, diagnosticul bolilor cu ajutorul pendulului, a chiromanţiei, a energiilor spirituale, cristaloterapia, cromoterapia şa.), şi toate terapiile care au ca scop folosirea "energiilor şi puterilor cosmice" pentru realizarea "armoniei" dintre Dumnezeu şi om, sau "refacerea echilibrului energetic" al omului, hipnoza, terapia regresivă, dianetica, urinoterapia, ufologia, parapsihologia, toate terapiile de provenienţă păgân-orientală, folosirea zodiacului, a astrologiei, a ocultismului, credinţa in reîncarnare, destin ş.a."

Ce ne facem cu utilizarea în scop terapeutic al apei sfinţite (homeopatie), împreunarea mâinilor pentru rugăciune sau gesturile crucii sau ale preotului de a blagoslovi (bioenergie) cu ajutorul mănunchiului de busuioc (remediile florale), rugăciunile (pentru realizarea "armoniei" dintre Dumnezeu şi om), fumul de tămâie (aromaterapie), sărutul Sfintelor Moaşte (urinoterapia este mic copil), venerarea icoanelor (simboluri precreştine - păgâne - adaptate prin sincretism de creştinism), credinţa în existenţa sufletelor (parapsihologie), credinţa în existenţa îngerilor cereşti (ufologie), locurile sfinte (radiestezie), Molifta Sfântului Vasile (medicină holistă), asceza (folosirea "energiilor şi puterilor cosmice"), spovedania (terapia regresivă), existenţa raiului şi a iadului (credinţa in reîncarnare), organizaţiile ortodoxe (ocultism) ş.a.

"Toate aceste mişcări sunt incompatibile cu Creştinismul. Creştinii ortodocşi nu trebuie să aibă absolut nimic de-a face cu ele."
Părintele Cleopa - Călăuză în credinţa ortodoxă, pag 83-84.

20 noiembrie 2010

De la Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie

Voi face câteva comentarii pe marginea unor citate din cartea "Călăuza în credinţa ortodoxă"

"Aşadar, în cele de până aici, s-au arătat două grupuri de erezii: una din timpul biblic, de pe vremea Sfinţilor Apostoli, şi alta din timpul patristic - de pe vremea Sfintelor şi marilor Sinoade Ecumenice şi locale ale Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare. Sfinţii Părinţi din acele vremi au dus o luptă aprigă cu aceste erezii şi le-au combătut cu multă iscusinţă duhovnicească prin scrierile, viaţa şi cuvântările lor."
Întradevăr, aşa este. Dar ce însemnă erezie în configurarea unei religii aflate în stare incipientă, când dogmele sale încă nu sunt stabilite, când nu există nici măcar forurile care să poată fi apelate? În acele momente, ale creştinismului timpuriu, toate versiunile de credinţă erau "corecte", deoarece acel "arbitru" dogmatic nu exista. Acesta a apărut progresiv şi s-a afirmat abia odată cu primul conciliu (325 dH), după ce creştinismul a devenit religie de stat impusă de Constantin cel Mare. Si la acea adunare s-a stabilit cine are dreptate si cine nu printr-o metodă veche de când lumea, prin forţă. Să nu vă faceţi iluzii că "ereticii" erau mai răi decât "dreptcredincioşii". Sau mai buni. Atâta doar că pur şi simplu nu au avut capacitatea de a învinge, au pierdut. Şi nu a fost nici pe departe o acţiune "moralizatoare". Nicidecum. Cel declarat eretic de cei puternici avea un singur verdict, moartea. Moartea ideologică, decesul biologic, extincţia. Au fost, într-un fel sau altul, ucişi de strămoşii creştinilor de astăzi. Are dreptate părintele Cleopa: au dus o luptă aprigă...

"Dar în secolul al XI-lea, spre deosebire de secolele anterioare, când tensiunile între Roma şi Constantinopol se atenuaseră, situaţia avea această latură tragică, că, din pricina ignoranţei reciproce, Apusul şi Răsăritul pierduseră criteriul ecleziologic comun ce le permitea altădată să se înţeleagă."
Altfel spus, faptul că sunt ortodocşi sau catolici este doar o ambiţie. Recunoaşte şi dumnealui că totul nu este decât politică. Deşi erau o grămadă de absurdităţi liturgice şi influenţe păgâne locale ce amplificau aceste ambiţii preoţeşti. Prin ce ar fi mai bună ortodoxia faţă de catolicism? Sau invers? Prin modalităţile magice, prin abordarea mistică, prin vrăjile pe care le execută: nu spun că vrăjile pe care le execută preoţii catolici sunt mai bune sau mai "corecte", sunt doar altfel decât vrăjile ortodoxe.

Iată ce spune Ilie Cleopa:
"Sub masca unei organizaţii religioase se ascunde una din cele mai mari întreprinderi economice, bazată pe o îngrozitoare exploatare a credulităţii adepţilor săi, transformaţi, printr-o strategie bine pusă la punct, în fiinţe fără voinţă proprie, care execută orice dispoziţii sau ordine primite de sus, cu un fanatism rar întâlnit şi foarte periculos. Este suficient să amintim că [...] orice organizaţie în afară de cea a lor este satanică. Cât despre convingerile lor religioase, acestea sunt atât de rătăcite faţă de dogmele creştine, încât cu greu ar putea cineva să-i recunoască fie şi caracterul de sectă creştină. Aceasta pentru că [...] resping principalele învăţături şi practici ale credinţei."
Parcă ar descrie Biserica Ortodoxă Română, deşi cuvintele le adresează unei "secte". Întrega carte este o înşiruire de cuvinte pline de ură la adresa unor alte orientări religioase. Accentul se pune pe protocolul specific, pe viziunea teologică şi pe organizare, "uitând" să spună că finanţarea acestora nu este din bugetul de stat, cum este cea a iubitei noastre Biserici Ortodoxe.
"Cele mai multe secte din ţara noastră sunt de provenienţă străină, unele din ele fiind sădite cu scop vădit împotriva neamului nostru românesc."
Domnule Cleopa, din neamul românesc fac şi eu parte. Şi cu certitudine nu sunt "împotriva" mea. Nu sunt împotriva nimănui ce se consideră român, după cum nici Biserica Ortodoxă Română nu este împotriva nici unei alte naţii. Sau mă înşel?

14 noiembrie 2010

Vrăjitoria în ortodoxie

Conform Proiectului de lege privind protecţia persoanelor înşelate prin ghicit sau alte mijloace şi practici oculte acţiunile ce apelează divinităţile presupus existente sunt pasibile a fi încadrate în susnumita lege:
"Art. 1 - Prezenta lege are drept scop reglementarea activităţilor şi practicilor oculte, dar mai ales protejarea persoanelor înşelate prin ghicit sau alte practici oculte care induc sau menţin în eroare sau amăgire, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine prin aceste practici un folos patrimonial injust sau dacă s-a pricinuit o pagubă.
Art. 2 - În înţelesul prezentei legi, aceste practici nu sunt integrate în sistemul principal al serviciilor oferite populaţiei şi au la bază teoriile, credinţele şi experienţele empirice ale aşa ziselor clar-văzătoare în prezicerea viitorului, tămăduire de boli şi alte afecţiuni sufleteşti."

Manifestările religioase ortodoxe nu sunt nici pe departe superioare sau diferite de activităţile bietelor vrăjitoare ce apelează spiritele "bune" (Maica Domnului, Sfântul Mina, alţi Sfinţi Părinţi sau Mucenici) sau "rele" (sufletele decedaţilor, spirite ale naturii, structuri astrale, numerologice sau aleator-statistice). Ortodocşii au nenumărat de multe şi diverse metode de exprimare magică începând cu obişnuitul gest de a-şi face cruce.

Pasele magice (gestul crucii) pe care le face preotul deasupra mulţimilor sau a unui anumit spaţiu este la fel de puternic şi are acelaşi scop ca şi aşezarea mâinilor vrăjitoarelor desupra capului celui "ajutat". De altfel vrăjitoarele chiar utilizează crucea ca gest magic, după cum face mama ortodoxă asupra propriului copil sau creştinul ortodox asupra propriului corp. Gestul încărcat de vrajă este plasat pe pâinea ce va fi mâncată sau între ochii animalului preferat la ortodocşi. Cu ce diferă acesta faţă de gesturile ocultiştilor?

Substanţele specifice vrăjitoriei sunt larg răspândite în cadrul bisericilor creştine, mai ales a celor ortodoxe. Apa "sfinţită" nu este altceva decât apa tratată magic în falsa idee că va deveni un panaceu. Sfântul Mare Mir, ulei a cărei tehnologie este ţinută la secret, are aceleaşi sensuri pe care le au obscurele poţiunile magice ale vrăjitoarelor. Atmosfera cabinetului ocult este similară bisericii, altarul fiind interzis "păcătoaselor" femei după cum fiecare vrăjitor are un loc tenebros. Muzica specifică, fumul de tămâie sau smirnă şi iconografia spectaculoasă a vrăjitoarelor este intens utilizată şi de către Biserica Ortodoxă. Nu vedem nici o diferenţă între veşmintele aurite ale preoţilor şi inelele şi salbele practicantelor de magie albă sau neagră. Între a întreba "cărţile" (tarot) şi a întreba "cartea" (biblia) nu este nici o diferenţă, odată ce eşti "iniţiat" în domeniul respectiv.

Pentru faptul că preoţii numesc rugăciune incantaţiile lor nu înseamnă că acestea nu sunt similare cu cele ale vrăjitorilor. Plantele transpun magic valenţele lor biologice fie că vorbim de leacurile vrăjitoreşti sau de pămătuful ortodox din busuioc. Nu mai vorbim de promovarea, expunerea şi venerarea osemintelor omeneşti ortodoxe (moaşte) ce întrece chiar şi cele mai obscure practici vrăjitoreşti contemporane, ce folosesc cel mult câte un picior de găină sau câte o coadă de salamandră. Iar apogeul simbolic creştin, împărtăşania, nu este altceva decât practica canibalică de devorare a propriei divinităţi în ideea realizării unei utopice şi veşnice împreunări.

Singura diferenţă este cea a unei conotaţii lingvistice. În timp ce unele sunt blamate de clerul consacrat, celelalte sunt ridicate la rang de "cult". Invit pe dragele noastre vrăjitoare analfabete să pună repede de o Biserică Ocultă Română, poate vor primi şi ceva fonduri de la stat, poate şi o minimă oră săptămânală de îndoctrinat copiii la şcoală. Timp de vreo 12 ani pentru fiecare puradel...

Legea vrăjitoarelor

Proiectul de lege privind protecţia persoanelor înşelate prin ghicit sau alte mijloace şi practici oculte

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Secţiunea 1 - Principii

Art. 1 - Prezenta lege are drept scop reglementarea activităţilor şi practicilor oculte, dar mai ales protejarea persoanelor înşelate prin ghicit sau alte practici oculte care induc sau menţin în eroare sau amăgire, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine prin aceste practici un folos patrimonial injust sau dacă s-a pricinuit o pagubă.
Art. 2 - În înţelesul prezentei legi, aceste practici nu sunt integrate în sistemul principal al serviciilor oferite populaţiei şi au la bază teoriile, credinţele şi experienţele empirice ale aşa ziselor clar-văzătoare în prezicerea viitorului, tămăduire de boli şi alte afecţiuni sufleteşti.
Art. 3 - Pentru acest domeniu, în cazul în care nu există, se vor crea standarde ocupaţionale care vor fi aprobate conform reglementărilor legale.
Secţiunea a 2-a - Definiţii
Art. 4 - (1) În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) ghicitor - persoana care se îndeletniceşte cu prezicerea viitorului;
b) practicile oculte - activităţi de ghicit şi vrăjitorie, prin invocarea unor realităţi spirituale demonice, ezoterice;
c) vrăjitoria - ritualuri magice prin care se invocă realităţi spirituale demonice, cu scopul de a înlătura anumite boli, de a reface sau destrăma legături dintre oameni;
d) farmecele - legături de vrăjitorie.
Secţiunea a 3-a - Dreptul de practică şi organizarea activităţilor oculte
Art. 5 - (1) Activităţile de ghicit şi magie vor fi încadrate în nomenclatorul profesiilor liberale.
(2) Persoanele care exercită activităţi de ghicit şi magie sunt obligate să posede autorizaţie de liberă practică, în conformitate cu criteriile stabilite de lege şi de normele metodologice, odată cu primirea avizului din partea organizaţiei profesionale de care aderă.
Art. 6 - Practicianul din domeniul ocult va fi obligat să adere la o organizaţie profesională specifică; organizaţia profesională respectivă îşi dă avizul în privinţa autorizării pentru practica în domeniul respectiv.
Secţiunea a 4-a - Înfiinţarea şi desfăşurarea activităţii
Art. 7 - Prevederile referitoare la înfiinţarea organizaţiilor oculte sau de ghicit se vor stabili în deplină conformitate cu normele metodologice ale prezentei legi.
Art. 8 - La înfiinţarea organizaţiei aceasta are obligaţia:
a) de a obţine o autorizaţie din partea unor autorităţi competente, incluzând înscrierea într-un registru pe teritoriul României;
b) de a pune la dispoziţia publicului larginformaţii cu privire la specificul serviciilor prestate;
c) de a stabili ca serviciile prestate să fie asigurate în baza unui contract de prestări servicii;
d) de a stabili obligativitatea emiterii unei facturi fiscale cu plata taxei pe valoarea adăugată;
e) de a asigura respectarea normelor metodologice, normelor de morală publică, dar şi respectarea drepturilor omului.
Art. 9 - Fiecare organizaţie din domeniul ocult este obligată să ţină evidenţa practicienilor ghicitori şi vrăjitori, prin înregistrare şi actualizare periodică într-un registru propriu care se va regăsi într-un registru general al organizaţiilor oculte de la nivel naţional.
Dispoziţii finale
Art. 10 - Practicienii ocultişti, ghicitorii sau vrăjitorii nu sunt exoneraţi de răspunderea disciplinară, civilă, contravenţională sau penală conform legilor în vigoare, în caz de culpă sau în situaţia inducerii în eroare a clientului.
Art. 11 - Inducerea şi menţinerea în eroare sau amăgire a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine prin aceste practici un folos patrimonial injust pentru sine sau pentru altul sau dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte conform art. 244 Cod Penal Român, cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani. De asemenea, în funcţie de forma de vinovăţie cu care este săvârşită fapta, se sancţionează cu amendă penală.
Secţiunea a 5-a - Aplicarea sancţiunilor
Art. 12 - Se interzice amplasarea cabinetelor de ghicit şi vrăjitorie sau desfăşurarea activităţilor oculte, dar şi publicitatea de orice fel, în proximitatea lăcaşurilor de cult, a instituţiilor publice, a instituţiilor de învăţământ sau a unor instituţii de interes public.

Aici găsiţi detaliile procesului legislativ (http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?idp=10927) precum şi expunerea de motive.
Să punem de un for pentru autorizarea vrăjitoarelor (testare ştiinţifică a aptitudinilor)...

6 noiembrie 2010

De ce credinţa este în regulă?

De ce credincioşii sunt oameni normali deşi cred în existenţa unor divinităţi inexistente în realitate? Şi nu numai cred în existenţa acestor dumnezei, dar mai şi au sentimente de devoţiune, de dragoste chiar. Pentru că aşa suntem noi, oamenii, construiţi. Informaţiile nu parvin de la vreo cercetare medicală sau biologică, deşi biologicul predispune. Ideea provine de la specialiştii în marketing şi economie ai USC Marshall School of Business (SUA).

Binenţeles că cercetarea nu s-a referit la Dumnezeu, ci la o memă ce are aceeaşi configuraţie, brandul comercial. Cercetătorii au ajuns la concluzia că marca deţine o putere mult mai mare decât se credea asupra psihicului uman, fiind posibil ca "despărţirea" de o anumită marcă să conducă la crize, la anxietatea de separare. Deşi brandurile au corespondent concret în realitatea obiectivă, "numele" în sine este tot atât de eteric ca şi conceptul de Dumnezeu. Dar cum funcţionează construcţia unei meme competitive în ceea ce înseamnă brand comercial. Pentru a se impune un "nume" trebuie să fie construit fonetic într-un anume sens, compatibil cu forma culturală acceptată de publicul ţintă. Binenţeles că în cazul lui Dumnezeu nu există o instanţă (colectiv de specialişti în marketing) care să stabilească forma cea mai performantă din acest punct de vedere. De asta denumirile sale sunt diverse în funcţie de zona culturală şi de limbă. Denumirea respectivă este un rezultat al evoluţiei culturale, iar faptul că s-a bazat pe o preexistenţă culturală este particula "zeu". Acelaşi lucru se întâmplă şi cu o "contra-marcă", brand-ul defect, de ocolit. Deşi Satana este fonetic "corect", fiind repetitiv, acesta este redenumit (Scaraoţchi, Cel de Nenumit, Întunericitul) tot din motive de "marketing". În momentul în care o masă de oameni, numită masă critică, acceptă, promovează şi utilizează un anumit brand, acesta devine situaţie de normalitate şi duce la răspândirea sa ca fiind în regula la toţi oamenii. Pentru marca comercială este nevoie de efort pentru ca această masă critică să fie atinsă. Aici intervine şi partea de imagine, ce funcţionează identic cu cea fonetică pentru ca brand-ul să se impună. Din acest motiv Dumnezeu are forma umană, "convenabilă" speciei noastre, în timp ce Diavolul este nu numai marcat ca fiind "urât" dar este deformat monstruos intenţionat. În ortodoxie cel puţin, dacă nu în tot ceea ce înseamnă creştinismul "clasic", intervine iconografia, accentul punându-se cu precădere pe imaginea "nevinovată" a unor fiinţe umane fără apărare, Iisus-ul însângerat sau copil. Aceste subterfugii tehnice sunt la fel de benefice promovării ca şi cele utilizate de marketerii specializaţi: sănătoşii nuri feminini sau masculini, imaginea nevinovaţilor copii, zâmbetele optimiste şi veselia inteligentă. Prin analogie icoanele (icon-urile) au intenţia de a stimula un efect de benevolenţă pentru obiectul reprezentat sau sugerat.

Prin aceste subterfugii psihologice, pe care religiile le-au folosit în mod instinctual la început, oamenii devin dependenţi de aceste mărci. Brand-ul respectiv nu mai este un dar, o cucerire, este chiar fiinţa omului respectiv, o extensie vitală a sa, devine sensul său de a fi. Consumatorii de Dumnezeu (ca marcă) sunt dispuşi să sacrifice timp, bani, energie şi chiar condiţia lor de oameni pentru a menţine ataşamentul faţă de acest brand. Mai mult de atât, cei dependenţi de brand-ul preferat refuză să încerce un alt brand sau existenţa fără marca ce îi subjugă, devenind ei înşişi agenţi de promovare şi partizani făţişi ai entităţii ce a fost creată pentru ai favoriza. Pentru a-şi justifica acţiunile ajung să recompună imaginea acestuia, renăscând-o, perfecţionând-o. Acum aceasta îi controlează, îi utilizează, se bazează pe aceşti dependenţi pentru a se promova. Independent de "creatorul" său originar, inconştient, ca orice lucru ce evoluează dacă are condiţii propice...

În subiect:
Expunerea "repetitivă" şi "icoanele copiilor"

3 noiembrie 2010

Experienţe personale - biblioteca vie III

Câteva idei au fost prezentate în posturile anterioare:
Ce este Biblioteca Vie
Cum îi privesc ateii pe religioşi
Iată că a venit timpul pentru a prezenta şi prejudecăţile pe care le-am întâmpinat ca ateu - carte în cadrul Bibliotecii Vii - la cititorii mei teişti.
Voi prezenta întrebările ce mi-au fost puse urmate de răspunsurile mele, fără a căuta o anumită ordine, poate cea care îmi vine în minte.

Cum şi când ai devenit ateu?
Mai întâi că a fi ateu nu presupune o trăire de tip mistic, paranormal sau asemănător vreunei revelaţii. Nu devii ateu într-un anumit moment, probabil este un proces. Poate am devenit conştient de ateismul meu când am citit sau mi s-a prezentat ce înseamnă să fii ateu. Ce pot spune este că de copil am sesizat neconcordanţele dintre credinţele oamenilor, faptul că nimeni nu a putut prezenta un motiv plauzibil pentru a considera religia lui ca fiind corectă. De altfel, când ne naştem, nu avem o credinţă, atunci suntem cu toţii atei. Acela este un ateism implicit, atâta timp cât nu suntem supuşi vreunei idei religioase nu putem spune că o îmbrăţişăm.

Dacă nu crezi în Dumnezeu (divinitate, oricare ar fi ea) în ce crezi totuşi? Este imposibil să nu crezi în nimic!
Ei bine, este posibil totuşi. Eu nu am credinţă aşa cum are un credincios. Pot spune că am convingeri, dar acestea se bazează pe dovezi, dovezi obţinute prin metode ştiinţifice, independente de ceea ce "cred" sau am senzaţia că "cred" eu. Pe de altă parte nici nu plec de la ideea că "ştiinţa" deţine adevărul la nivel absolut, cum pretinde religia, de exemplu, nu sunt un "credincios în ştiinţă". Înţeleg că aceasta, ca orice metodă de cunoaştere, are limitele sale. Dar le asum şi le iau în calcul pentru că acestea pot fi depăşite şi pentru că metodele de cunoaştere ştiinţifică sunt metodele ce pot realiza cunoaşterea obiectivă, a ceea ce este, independent de ceea ce credem că este. Deşi pare o situaţie relativă, baza de cunoştinţe este solidă, clară şi, mai ales, verificabilă.

Ai răspuns la toate întrebările? Ce a fost înainte de Big Bang-ul cosmic, cum a apărut viaţa, cine este în spatele legilor primordiale?
Faţă de un credincios în divinitate, care are răspuns la aceste întrebări (Dumnezeu), eu nu am. Din acest punct de vedere sunt mai modest. A nu şti nu implică a trebui să "crezi" că acolo este Dumnezeu. Dimpotrivă. Dacă am pleca pe principiul că dincolo de cunoaşterea noastră este divinitatea vom considera că ar putea să fie periculoasă sau ineficientă cercetarea sa, fiind o chestiune de necercetat, de necuprins. A răspunde lipsei de cunoaştere cu existenţa divinităţii duce la renunţare. A fi ateu înseamnă tocmai intenţia, declarată, de a nu crede că "dincolo" este Dumnezeu ci doar necunoscutul - apetisant, tulbure, promiţător.

Unde găseşti reperele morale?
Reperele morale sunt definite chiar de condiţia noastră de fiinţe umane. Avem o anumită zestre genetică predispusă spre altruism, echitate, nevoia de a fi îngrijit şi de a îngriji etc. Traiul în comun, ca animale sociale ce suntem, dezvoltă, prin educaţie, aceste trăsături. Conştiinţa de sine defineşte într-un mod transmisibil valorile morale, având astfel capacitatea de a ne defini pe noi şi de a-i defini pe ceilalţi în raport cu noi. Această definire este un exerciţiu de moralitate, pe care ateii îl parcurg în fiecare moment. Faţă de credincioşii ce se raportează la anumite concepte luate ca valabile din start, ca absolute, morala ateilor este relativă, şi prin asta perfectibilă. Ateul are capacitatea de a se perfecţiona moral deoarece "vina" pe care o simte în cazul unei judecăţi greşite nu o poate arunca în sarcina vreunei divinităţi. Pe de altă parte morala "relativă" a ateilor nu este schimbătoare, odată iau decizii corecte etic, apoi se răzgândesc. Relativitatea înseamnă capacitatea de a îmbunătăţi continuu reperele morale, de a rejudeca situaţiile pentru a descoperi motivaţiile juste.

Degeaba, eu tot voi crede în Dumnezeu, indiferent dacă tu, ateule, ai sau nu dreptate!
Perfect de acord. Eu nu am intenţia de a te face ateu. Ateismul nu poate "converti", pentru a fi ateu trebuie să înveţi singur acest lucru. Pentru că nu este simplu să fiu ateu, trebuie să mânuiesc reperele existenţei fără a avea putinţa de a apela la soluţii de tipul absolut, divin, la Dumnezeu. Aşa încât trebuie, ca ateu, să îmi asum singur riscul de a greşi. Asta nu înseamnă că ateii nu au soluţii, câteodată greşite. Atâta doar că soluţiile lor nu se bazează pe divinitate, eventual sunt de tipul "aici nu ştiu". Tu, credinciosule, îl apelezi pe Dumnezeu pentru a avea soluţii, chiar dacă acestea se dovedesc la un moment dat greşite. De altfel pentru tine este "mai bine" să ai soluţii greşite pe care să le "crezi" corecte decât să nu ai soluţii de loc. Numai că diferenţa vine din capacitatea ateului de a recunoaşte greşeala soluţiei sale, pe când soluţia divinităţii nu poate fi "recunoscută" de către credincios ca greşită pentru că aceasta nu îi aparţine, aparţine lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu greşeşte...

2 noiembrie 2010

Experienţe personale - biblioteca vie II

După cum precizam în postul anterior am avut norocul de a fi una din cărţile vii. Prin "răsfoirea" noastră nu numai cititorii au avut de câştigat, ci şi noi, cărţile. Mă rog, cel puţin cei ce au dorit acest lucru. Iar noi, ateii, avem, slavă domnului, nenumărate prejudecăţi în ceea ce îi priveşte pe credincioşii, teiştii, creştinii, religioşii, non-ateii ce ne înconjoară. Aşa că articolul de faţă este despre "ei" şi mai puţin despre "noi", de fapt este despre prejudecăţile noastre în ceea ce îi priveşte pe cei ce nu sunt la fel ca noi.

Noi şi ei. Aceasta ar fi prima prejudecată pe care o avem noi, ateii. Ideea că ei sunt "versus" noi, datorită felului diferit de a aborda problemele. Ca şi cum ar avea un scop pentru a ne face fie să ne simţim inconfortabil, fie de a-şi demonstra valoarea morală sau de înţelegere spirituală. De fapt ideea că "ei" ar fi altceva decât "noi". Acestă mare greşeală pe care o facem se datorează câtorva extremişti la al căror atac noi, ateii, răspundem brutal, având grijă să ne întărim armura. Asta mai ales dacă suntem "publici", expuşi, cunoscuţi ca atei. Această imagine o transmitem involuntar, în subconştient, tuturor celor etichetaţi teişti. Fără să ne intereseze dacă este adevărată sau nu. De fapt ne devoalăm chiar apucăturile noastre de oameni, suntem şi noi la fel de orgolioşi în a susţine adevărul spuselor noastre ca orice alt teist activ, militant. De fapt cei mai mulţi credincioşi în divinitate nu au nici pe departe intenţii ascunse sau subjugate vreunei entităţi supranaturale. Pur şi simplu aceasta este viziunea lor despre existenţă şi consideră că este normală. Şi ei sunt la fel de căutători ca şi noi, dar poate încă nu au descoperit "cărarea" noastră, sau pur şi simplu nu o pot vedea, la fel cum ateii nu concep o "cărare" mai simplă şi eficientă în plan personal a teiştilor de a "crede".

O altă prejudecată pe care o avem se desprinde din prima. Deoarece ei "cred" considerăm că nu sunt în stare să apeleze la raţiune. Greşim din nou. Apelul la credinţă survine în momentul în care au epuizat soluţiile raţionale. Abia atunci preferă să aibă o soluţie, chiar dacă este greşită, este totuşi o soluţie, decât să nu aibă nici una. Seamănă oarecum cu explicaţia pe care a dat-o Richard Dawkins apariţiei şi evoluţiei ochiului: mai bine un ochi prost decât nici unul. Este adevărat că această limitare depinde de nivelul de educaţie şi capacitatea intelectuală, unii apelează la divinitate pentru orice moment al existenţei, alţii pun pe seama divinului doar condiţia depăşirii limitelor cunoaşterii umane. Faptul că ateii nu pun nimic în sarcina divinului este datorită faptului că aceştia pot manevra fără să folosescă soluţia divinitate, dar asta nu însemnă că nu apelează la soluţii greşite din necesitatea de a avea totuşi soluţii, dacă este cazul.

Probabil mai sunt multe astfel de idei preconcepute pe care ateii le dezvoltă faţă de credincioşi. Deocamdată atât. Vom discuta despre prejudecăţile teiştilor faţă de atei, şi sunt, domnul fie lăudat. Dar asta data viitoare...

În continuare:
Experienţe personale - biblioteca vie III

1 noiembrie 2010

Experienţe personale - biblioteca vie

În acest weekend am avut şansa de a fi invitat, sub formă de carte, să particip la proiectul Biblioteca Vie, desfăşurat la Braşov, găzduit de Biblioteca Judeţeană George Bariţiu şi organizat de Asociaţia de Servicii Sociale SCUT. Pe scurt la biblioteca vie cititorul împrumută o carte pentru circa o jumătate de oră, dar acea carte nu este acea clasică formă din raft, ci este vie, este o persoană în carne şi oase, ce poartă un anumit titlu datorat felului său de a fi. Proiectul se doreşte a sparge tiparele prejudecăţilor noastre, dând posibilitatea cititorilor de a accesa informaţii ce altfel poate că nu pot ajunge la ei.

Binenţeles că nu am participat ca profesor de religie, acesta fiind doar un pseudonim. Titlul cărţii mele a fost cel de ateu, stimulat fiind şi de faptul că foarte mulţi oameni au o idee complet defectă, greşită sau cel puţin eronată despre ceea ce este ateul, persoana ce nu crede că Dumnezeu există. Prezentarea pe care am făcut-o cărţii este următoarea: Consider că nu am nevoie de divinitate pentru a exista sau pentru a fi bun si fericit. În consecinţă trăiesc liber, frumos şi bogat fără constrângerile vreunei religii căutând doar explicaţii raţionale, ştiinţifice. Am modestia de a recunoaşte limita cunoştinţelor mele fără a pune în sarcina vreunei divinităţi această incapacitate.
Am notat şi câteva din prejudecăţile pe care le-am considerat ca existente: extremist, anticreştin, amoral, egoist. Spre nenorocul meu se pare că nu numai acestea sunt prejudecăţile credincioşilor faţă de atei, aceştia sunt consideraţi ca fiind şi imorali, antitradiţionalişti, satanişti, iraţionali (!!!), periculoşi, păcătoşi, şi lista ar putea continua aproape la nesfârşit, adunând în etichetările teiştilor toate fricile sau neînţelegerile de care suferă.

Dar ateii se pare că sunt şi atractivi (atracţia a ceea ce se consideră ca fiind "păcat"?), plini de umor, simpatici, inteligenţi, siguri pe ei, cultivaţi. Probabil de asta am ajuns, cel puţin după declaraţiile bibliotecarilor, un "bestseller". Nu am fost singurul bestseller din acest weekend, foarte citiţi au fost homosexualul, puşcăriaşul, yoghinul sau ţiganul.
Tehnologia Bibliotecii Vii este asemănătoare cu cea clasică. Bibliotecarii primesc cititorii cărora le fac câte o fişă. Fiecare "carte" are şi ea o fişă de carte. Dacă este liberă este împrumutată respectivului cititor timp de o jumătate de oră. În cazul aglomeraţiei se poate citi în grup o anumită carte. Citirea constă în a pune întrebări cărţii iar aceasta încercă să răspundă, conform convingerilor proprii. Cărţile nu sunt nişte actori, nişte interpretatori de roluri ce trebuie să dea răspunsul "corect", sunt chiar persoanele ce îşi asumă în mod voluntar această identitate. Deşi Biblioteca Vie este deschisă tuturor, majoritatea cititorilor au fost tineri, elevi sau studenţi, unii dintre ei atei chiar. Acest lucru m-a bucurat într-un fel, deşi au recunoscut şi ei că sistemul de învăţământ ce include religia catehetică este defect din acest punct de vedere. Am observat că acest sistem are ca rezultat crearea a două tipuri de adulţi, ambii radicali. Unii sunt habotnicii religioşi, ceilalţi sunt ateii de frondă, rebelii. A fost singura concluzie tristă a acestei experienţe.

Altfel au fost trei zile superbe, în care am avut şansa de a demonta sau de a descoperi mituri legate de ceea ce însemnă cunoaştere, divinitate sau lipsa acesteia. Dar despre întrebările şi răspunsurile vehiculate în ceea ce mă priveşte într-un post viitor.

În continuare:
Experienţe personale - biblioteca vie II
Experienţe personale - biblioteca vie III