Cine are impresia că persoanele religioase pot fi tolerante se înşeală amarnic. Chiar definiţia credinţei în sine este în contradicţie cu noţiunea de toleranţă. Omul credincios se aliniază unor concepte morale nu pentru că acestea sunt dovedit ca fiind corecte ci pentru că i se spune prin intermediul religiei că sunt corecte. Şi pentru că o anumită credinţă nu poate fi cea adevărată decât numai în măsura în care celelalte nu sunt (nu pot fi toate ideile religioase valabile) şi rezolvările etice au morala influenţată de aceste credinţe. Astfel se ajunge la acţiuni care altfel ar fi stopate de minţile clare, neinfestate de viruşii religioşi. Dar creierele credincioşilor sunt bolnave şi boala se numeşte "a crede". A crede fără dovezi într-o entitate inexistentă, indiferentă la valorile umane, fie că se numeşte Dumnezeul creştinilor, evreilor sau musulmanilor precum şi oricare dintre celelalte denumiri ale unor iluzorii divinităţi.
Omul normal suferă când cineva de lângă el este în suferinţă. Ajutat de empatie acesta distinge suferinţa altuia şi încearcă să îndepărteze factorul dureros ce îi provoacă şi lui disconfort. Acest lucru este pe de o parte săpat în codul genetic, pe de altă parte se învaţă. Chiar şi dacă nu se învaţă, predispoziţia genetică declanşează reacţii de repulsie sau revoltă împotriva situaţiei. Asta se întâmplă la oamenii normali. Credincioşii nu sunt normali. Ei sunt bolnavi. Ei îi privesc pe cei ce au alte opinii printr-un filtru. Filtru ce nu lasă să mai existe empatie. Credinciosul nu mai vede pe figura "adversarului" realitatea durerii. El nu mai vede nimic, nici nu mai doreşte să vadă ceva. Îi ajunge iluzia pe care şi-a construit-o, de fapt "virusul credinţei" a pus stăpânire pe el.
Unde ajunge credinciosul? La intoleranţă. La radicalism. La violenţă. Identifică o altă opinie cu reversul iluziei sale. Credinciosul se simte în pericol. Cu spaima că universul la care a muncit atât pentru a-i pune un sens este în pericol de a dispărea. Şi atunci ucide. Aşa s-a întâmplat duminică, în Indonezia (video). Faptul că sunt musulmani atât criminalii cât şi victimele spune şi mai mult despre intoleranţa religioasă: nu contează religia. Mecanismul e acelaşi.
Acum credinciosul nu mai este decât ceea ce chiar el a blamat în prealabil: o unealtă iraţională aflată sub coordonarea "Ideii". Idee ce are un singur scop, inconştient şi egoist, să dăinuie...
7 februarie 2011
5 februarie 2011
Dumnezeu în întrebări şi răspunsuri
Am primit vreo două comentarii la care am considerat de cuviinţă să le răspund printr-un topic special. Le prezint, cu mici corecturi (diacritice, punctuaţie):
"Profule, explică-mi şi mie câteva lucruri, te rog frumos, pentru că tu eşti mai evoluat în chestiile astea ateiste, eu sunt un creştin sincer şi conştient de starea mea iraţională!
1. Daca voi spuneţi că Dumnezeu nu are nici o treabă cu actul creaţiei omului şi al lumii, înseamnă că voi, ateii, vă consideraţi veri îndepărtaţi cu toate lighioanele şi târâtoarele pământului, pentru că, în esenţă, din acelaşi şobolan sau moluscă am iesit cu toţii! Deci tu te consideri văr îndepărtat cu orice câine vagabond, broască de baltă, râmă din fundu' pământului sau urangutan = teoria evolutionista?!?
2. Dacă nu există Dumnezeu, atunci nu există nimeni care să ne tragă la răspundere pentru faptele noastre - raţionament logic. Păi dacă nu există acel Judecator drept care să răsplătească fiecăruia după cele săvârşite, atunci ne este permis totul? Putem să dăm în capul oricui de pe stradă, să maltratăm, să jupuim de vii pe oricine după bunul nostru plac, să săvârşim cele mai oribile fapte pentru că în afară de a putrezi în închisoare nu păţim nimic altceva, nu?
3. De ce vrei să batjocoreşti atât de grosolan o credinţă pentru care au murit numeroşi martiri în temniţele comuniste, tocmai pentru a apara iraţionalismul credinţei creştine? Aceşti oameni erau mult mai cultivaţi şi mai conştienţi pe ce lume trăiesc decât tine sau decât mine, spre exemplu, dar au preferat să fie împărtăşiţi cu fecale, să moară roşi de tuberculoză sau să îndure alte nenorociri pentru a apăra învăţătura lui Hristos pe care au pus-o mai presus de interesul lor personalo-evolutiv? Nu pot să înţeleg de ce în numele unei aşa-zise raţionalităţi superioare, te consideri chiar mai luminat decât aceştia? Nu am nimic personal cu tine şi nu încerc să te iau în râs, însâ am şi eu nişte semne de întrebare şi aş vrea să desluşesc aceste chestiuni destul de sensibile."
"Profule, un soldat care intră în focul inamicului pentru a-şi salva camaradul rănit, omul înstărit care ajută pe cei nevoiaşi (bătrâni părăsiţi, orfani, oameni deznădăjduiţi) sunt doar nişte exemplare ale speciei umane - mult mai evoluate din punct de vedere mental - care prelungesc rezistenta altor specimene în lupta lor cu evoluţia? Omule, sufletul unui om este mai valoros decât tot universul ăsta mort iar nimic nu este mai frumos decât fraţii care îşi sacrifică viaţa pentru aproapele lor şi pentru Părintele nostru ceresc! Vom da cu toţii socoteală pentru faptele noastre, bune sau rele! Să nu ne amăgim cu astfel de fulgere care ne-au adus pe noi la existenţă sau să spunem că suntem prea numeroşi pentru ca Dumnezeu să ne urmărească, pentru că 7 miliarde de oameni sunt ca un pumn de nisip în mâinile Sale! Împărăţia cerurilor se află în inimile noastre evoluate, ăsta este adevărul nostru iraţional, dar atât de uman şi frumos!"
Domnul nostru - pentru că este un domn ("eu sunt un creştin" = parte din DUMNezeu), respectiv cu totul altceva decât cei "evoluaţi" (el este "creat", presupun că este creat bine, fără rămăşiţe evolutive ca apendicele sau măselele de minte) - încearcă o ironie dar care dă ca nuca-n perete, adică spune adevărul: sunt "conştient de starea mea iraţională!" Lăsăm şi noi ironiile deoparte şi trecem la răspunsuri.
1. "voi, ateii, vă consideraţi veri îndepărtaţi cu toate lighioanele şi târâtoarele pământului".
Mai întâi că ateii nu sunt într-o echivalenţă cu evoluţioniştii. Ateii sunt cei ce consideră că nu este nevoie de nici o divinitate pentru existenţă, divinităţile fiind doar nişte "invenţii" umane. Dar, pentru că sunt şi evoluţionist, consider că pot răspunde la întrebarea ta. Nu este doar "o considerare", este adevărul obiectiv independent de ceea ce considerăm noi: toate fiinţele, nu numai animalele ci şi plantele, suntem de fapt urmaşii aceloraşi componente biologice primordiale, ce, din păcate pentru cei ce nu pot merge până acolo cu gândul, nu s-au fosilizat. Dar avem o mulţime de alte fosile, îndeosebi scheletice, ce demonstrează fără putinţă de tăgadă, că mult mai multe animale cu totul diferite de cele de astăzi, au trăit şi au dispărut. Cu toate acestea ele pot fi datate, astfel că putem deosebi fosile ale unor animale simple ce au trăit în perioade în care animalele complexe nu trăiau încă. Este o deducţie de bun simţ să considerăm că cele complexe sunt urmaşi ai celor simple, mai ales că perioadele de timp în care s-a întâmplat acest proces este de ordinul miliardelor de ani. Reţineţi dimensiunea imensă de timp... Astfel desprindem ideea că păsările sunt urmaşi ai unor anumite specii de dinozauri cu pene, deoarece nu s-a găsit nici măcar un schelet mai vechi de pasăre decât de dinozaur. Deci, da, suntem verişori îndepărtaţi cu tot ceea ce însemnă viaţă pe acest pământ, şi probabil cu tot ceea ce ar putea însemna viaţă în acest univers. Altfel spus teoria evoluţionismului darvinist este valabilă oriunde în univers. Iar faptul că eu ştiu că o legumă este "verişor" cu mine nu mă opreşte de a o mânca. Pentru că este un verişor mult mai îndepărtat. Mai apropiat este porcul, dar şi pe el îl mănânc, deşi prefer peştele. Unii consumă rude mult mai apropiate, creierul de maimuţă fiind considerat delicatesă. În vechime, din considerente religioase, s-a practicat canibalismul. Adică nu, se mai practică încă, dar într-o formă mult mai eterică: împărtăşania cu "trupul şi sângele Domnului", adică ne mâncăm propria creaţie, pe propriul nostru Dumnezeu.
O altă dovadă a rudeniei cu celelalte vieţuitoare este molecula vieţii, ADN-ul (şi fratele său primordial, ARN-ul). Este universal tuturor fiinţelor vii de pe Terra, indiferent dacă sunt plante sau animale, ciuperci sau alge, drosophila melanogaster sau homo sapiens.
2. "Dacă nu există Dumnezeu, atunci nu există nimeni care să ne tragă la răspundere pentru faptele noastre".
Aşa pare la prima vedere pentru cineva care raportează totul la o instanţă exterioară sieşi. Noi suntem morali pentru că este mai eficient pentru genele noastre să fim morali. Suntem corecţi, altruişti şi devotaţi pentru că atunci şansele noastre de a avea urmaşi viabili (copii care să aibă la rândul lor şanse de a avea copii) cresc. De asta avem grijă de ceilalţi, pentru că o parte din noi sălăşluieşte în ei. De asta avem mai multă grijă de copiii noştri decât de bătrânii noştri. De asta avem mai multă grijă de cei din neam cu noi decât de cei din neamuri diferite. De asta avem afinităţi mai mari cu mamiferele decât cu reptilele şi mai mult îndrăgim vertebratele decât moluştele.
"dacă nu există acel Judecator drept care să răsplătească fiecăruia după cele săvârşite, atunci ne este permis totul?"
Binenţeles că nu. De asta, pentru cei ce nu pot înţelege de ce nu este "bine" avem legi şi, ca o deviaţie, noţiunea de Dumnezeu. Mai bine ca un om fără capacitate morală proprie să creadă într-o fiinţă atotcuprinzătoare, respectiv într-o pedeapsă finală, decât să fie ceilalţi nevoiţi să îl ucidă din considerente de apărare. Pentru că celorlalţi le este greu să ia decizia de a-l îndepărta, acest lucru creează suferinţă, iar vederea suferinţei altora deranjează oamenii normali, cu moralitate (respectiv cu empatie). Dar asta nu face ca Dumnezeu să existe decât, eventual, în mintea credinciosului. Pe de altă parte faptul că acel imoral se raportează la divin nu înseamnă că devine moral (moralitatea este un proces în mintea fiecăruia) ci doar îndepărtează teoretic eventuale decizii imorale care ar putea aduce prejudicii celorlalţi şi sieşi. Acum apare pericolul moralei de sorginte religioasă: normele morale sunt la îndemâna liderilor religioşi, şi prin asta în pericol de a fi interpretate defect. Ştim prea bine câte acţiuni distructive s-au întâmplat pe parcursul istoriei în numele unei religii sau a unor Dumnezei. De ce? Pentru că omul religios de fapt nu are moralitate proprie ci doar o imagine a ceea ce ar trebui să fie moral conform ideilor unor lideri ce au scris nişte cărţi religioase şi care sunt "crezuţi" şi nu "verificaţi".
"în afară de a putrezi în închisoare nu păţim nimic altceva?"
Nu este chiar aşa. Blamarea acţiunilor imoralilor de către ceilalţi membri îi îndepărtează de colectivitate şi astfel le sunt drastic reduse şansele de a mai putea transmite mai departe genele şi, mai ales, ideile defecte. Acest proces face ca să devenim din ce în ce mai morali, mai corecţi, mai buni. Acelaşi proces a cernut şi religiile, acum avem pe piaţă religii "mai corecte" decât cele din vechime care erau mai puţin morale.
3. "De ce vrei să batjocoreşti atât de grosolan o credinţă pentru care au murit numeroşi martiri?".
Asta îmi aduce aminte de un parazit, strepsiptera, ce obligă furnica care îl găzduieşte să se urce pe vârful unui fir de iarba. După ce ajunge acolo, de cade, aceasta va urca din nou. Avantaj pentru furnică? Zero. Avantaj pentru parazit? Plus. Astfel parazitul are şanse mai mari de a se înmulţi. Acesta este singurul rezon.
La fel se întâmplă şi cu credinţa. Omul nu mai judecă. Creierul său este dirijat de ceea ce "crede" că sunt ideile lui, dar de fapt sunt ideile (memele) parazite ale vreunei religii sau ideologii cu care a fost îndoctrinat. Şi pentru că nu îşi dă seama de asta nu înţelege nici situaţia, câteodată de pericol, la care îl duce această "credinţă".
Una dintre ideile cele mai nocive pe care le dezvoltă mai ales religiile abrahamice este conceptul de "jertfă", mai ales cel de "jertfă în numele dreptei credinţe".
"Aceşti oameni erau mult mai cultivaţi şi mai conştienţi pe ce lume trăiesc [...] dar au preferat [...] să moară [...] pentru a apăra învăţătura lui Hristos pe care au pus-o mai presus de interesul lor personalo-evolutiv"
Nu vedeţi cât de nocivă este acestă idee parazit care face ca oamenii să acţioneze ilogic doar pentru că ideea este mai puternică decât instinctul de supravieţuire? Asta nu scuză cu nimic pe cei ce "i-au făcut martiri" (ucis), şi ei au acţionat conform unor idei parazite. Respectiv conceptul că "ideea mea este cea dreaptă şi singura pentru care merită să ucizi sau să-ţi dai viaţa". Observaţi cât sunt de similare aceste idei?
"un soldat care intră în focul inamicului pentru a-şi salva camaradul rănit, omul înstărit care ajută pe cei nevoiaşi [...] sunt doar nişte exemplare ale speciei umane [...] care prelungesc rezistenta altor specimene în lupta lor cu "evoluţia"?"
Mai întâi că în loc de evoluţie consider că trebuia scris mediu. Da, animalele sociale se ajută între ele pentru a supravieţui. Şansele lor cresc dacă sunt împreună. Acest lucru nu este o acţiune conştientă, pur şi simplu organismele altruiste au fost favorizate de evoluţie, adică au avut şanse mai mari să transmită urmaşilor configuraţia genetică altruistă.
La fel cum există un mediu natural există şi un mediu social. În cadrul grupului, conform unor anumitor "reguli" sedimentate prin evoluţie, apar în mod natural manifestările specifice altruismului, chiar şi la animalele mai puţin evoluate. Şobolanii, pentru a scăpa din capcanele deratizatorilor, se aruncă "conştienţi" în braţele atacatorilor cu convingerea că o parte dintre ei vor reuşi să scape. Femele de suricate, deşi apte sexual, preferă să nu se împerecheze pentru a avea grijă de puii celorlalte (grădiniţă). Nu mai vorbesc de fantastica organizare socială a furnicilor sau albinelor, în care altruismul este o "artă biochimică".
"sufletul unui om este mai valoros decât tot universul ăsta mort"
Aici deja domnul nostru o ia rău pe arătură. Mai întâi că universul ăsta nu e mort. Dovada este chiar existenţa noastră. Noi facem parte din acest univers, suntem "copiii" lui, deci nu poate fi "mort" odată ce noi suntem vii.
Acum despre "suflet". Dacă definim sufletul ca fiind suflare de viaţă, toate vieţuitoarele au viaţă, nu numai oamenii.
Dacă îl definim ca fiind conştiinţă de sine, aceasta este o senzaţie specifică speciei umane şi subiectiv diferită la fiecare în parte. Unele animale superioare, chiar şi moluşte cum este caracatiţa sau păsări cum e cioara, au această capacitate, de a învăţa să conştientizeze existenţa propriei fiinţe. Nici noi nu facem excepţie, de asta nu avem amintiri mai vechi de 2-3 ani, pentru că abia de acolo ne naştem ca fiinţe cu o anumită conştiinţă de sine. Atâta doar că oamenii au şi capacitatea de a transmite altor oameni această "descoperire", lucru ce duce la o perfecţionare continuă a ceea ce înseamnă conştiinţă.
Dacă definim sufletul ca fiind parte a divinităţii, cu totul şi cu totul special atribuit doar nouă, oamenilor (egoistă viziune), trebuie să îl anunţăm pe domnul nostru că se înşală. Este doar una din ideile parazite ce şi-a făcut loc în mintea nostră profitând de dorinţa, justificată de altfel, de a fi veşnici şi perfecţi, dorinţă naturală de altfel (instinctul de supravieţuire).
Acum, pentru cine este "valoros" sufletul? Pentru iluzoriul Dumnezeu? Nu cumva pentru aceste idei parazitare numite religii? Nu cumva sistemul de gândire este defectat de credinţe ce ne fac să acţionăm iraţional? Nu cumva Dumnezeu este de fapt greşeala? Cu ce ar fi mai bun acest zeu faţă de altul? Cu ce ar fi mai bun oricare dintre zei?
Este mult mai de bun simţ şi mai modest să ne considerăm doar nişte animale un pic mai performante într-o lume magnifică ce aşteaptă, înconştientă, să primească valoare prin capacităţile noastre de scormonitori ai adevărului.
"Profule, explică-mi şi mie câteva lucruri, te rog frumos, pentru că tu eşti mai evoluat în chestiile astea ateiste, eu sunt un creştin sincer şi conştient de starea mea iraţională!
1. Daca voi spuneţi că Dumnezeu nu are nici o treabă cu actul creaţiei omului şi al lumii, înseamnă că voi, ateii, vă consideraţi veri îndepărtaţi cu toate lighioanele şi târâtoarele pământului, pentru că, în esenţă, din acelaşi şobolan sau moluscă am iesit cu toţii! Deci tu te consideri văr îndepărtat cu orice câine vagabond, broască de baltă, râmă din fundu' pământului sau urangutan = teoria evolutionista?!?
2. Dacă nu există Dumnezeu, atunci nu există nimeni care să ne tragă la răspundere pentru faptele noastre - raţionament logic. Păi dacă nu există acel Judecator drept care să răsplătească fiecăruia după cele săvârşite, atunci ne este permis totul? Putem să dăm în capul oricui de pe stradă, să maltratăm, să jupuim de vii pe oricine după bunul nostru plac, să săvârşim cele mai oribile fapte pentru că în afară de a putrezi în închisoare nu păţim nimic altceva, nu?
3. De ce vrei să batjocoreşti atât de grosolan o credinţă pentru care au murit numeroşi martiri în temniţele comuniste, tocmai pentru a apara iraţionalismul credinţei creştine? Aceşti oameni erau mult mai cultivaţi şi mai conştienţi pe ce lume trăiesc decât tine sau decât mine, spre exemplu, dar au preferat să fie împărtăşiţi cu fecale, să moară roşi de tuberculoză sau să îndure alte nenorociri pentru a apăra învăţătura lui Hristos pe care au pus-o mai presus de interesul lor personalo-evolutiv? Nu pot să înţeleg de ce în numele unei aşa-zise raţionalităţi superioare, te consideri chiar mai luminat decât aceştia? Nu am nimic personal cu tine şi nu încerc să te iau în râs, însâ am şi eu nişte semne de întrebare şi aş vrea să desluşesc aceste chestiuni destul de sensibile."
"Profule, un soldat care intră în focul inamicului pentru a-şi salva camaradul rănit, omul înstărit care ajută pe cei nevoiaşi (bătrâni părăsiţi, orfani, oameni deznădăjduiţi) sunt doar nişte exemplare ale speciei umane - mult mai evoluate din punct de vedere mental - care prelungesc rezistenta altor specimene în lupta lor cu evoluţia? Omule, sufletul unui om este mai valoros decât tot universul ăsta mort iar nimic nu este mai frumos decât fraţii care îşi sacrifică viaţa pentru aproapele lor şi pentru Părintele nostru ceresc! Vom da cu toţii socoteală pentru faptele noastre, bune sau rele! Să nu ne amăgim cu astfel de fulgere care ne-au adus pe noi la existenţă sau să spunem că suntem prea numeroşi pentru ca Dumnezeu să ne urmărească, pentru că 7 miliarde de oameni sunt ca un pumn de nisip în mâinile Sale! Împărăţia cerurilor se află în inimile noastre evoluate, ăsta este adevărul nostru iraţional, dar atât de uman şi frumos!"
Domnul nostru - pentru că este un domn ("eu sunt un creştin" = parte din DUMNezeu), respectiv cu totul altceva decât cei "evoluaţi" (el este "creat", presupun că este creat bine, fără rămăşiţe evolutive ca apendicele sau măselele de minte) - încearcă o ironie dar care dă ca nuca-n perete, adică spune adevărul: sunt "conştient de starea mea iraţională!" Lăsăm şi noi ironiile deoparte şi trecem la răspunsuri.
1. "voi, ateii, vă consideraţi veri îndepărtaţi cu toate lighioanele şi târâtoarele pământului".
Mai întâi că ateii nu sunt într-o echivalenţă cu evoluţioniştii. Ateii sunt cei ce consideră că nu este nevoie de nici o divinitate pentru existenţă, divinităţile fiind doar nişte "invenţii" umane. Dar, pentru că sunt şi evoluţionist, consider că pot răspunde la întrebarea ta. Nu este doar "o considerare", este adevărul obiectiv independent de ceea ce considerăm noi: toate fiinţele, nu numai animalele ci şi plantele, suntem de fapt urmaşii aceloraşi componente biologice primordiale, ce, din păcate pentru cei ce nu pot merge până acolo cu gândul, nu s-au fosilizat. Dar avem o mulţime de alte fosile, îndeosebi scheletice, ce demonstrează fără putinţă de tăgadă, că mult mai multe animale cu totul diferite de cele de astăzi, au trăit şi au dispărut. Cu toate acestea ele pot fi datate, astfel că putem deosebi fosile ale unor animale simple ce au trăit în perioade în care animalele complexe nu trăiau încă. Este o deducţie de bun simţ să considerăm că cele complexe sunt urmaşi ai celor simple, mai ales că perioadele de timp în care s-a întâmplat acest proces este de ordinul miliardelor de ani. Reţineţi dimensiunea imensă de timp... Astfel desprindem ideea că păsările sunt urmaşi ai unor anumite specii de dinozauri cu pene, deoarece nu s-a găsit nici măcar un schelet mai vechi de pasăre decât de dinozaur. Deci, da, suntem verişori îndepărtaţi cu tot ceea ce însemnă viaţă pe acest pământ, şi probabil cu tot ceea ce ar putea însemna viaţă în acest univers. Altfel spus teoria evoluţionismului darvinist este valabilă oriunde în univers. Iar faptul că eu ştiu că o legumă este "verişor" cu mine nu mă opreşte de a o mânca. Pentru că este un verişor mult mai îndepărtat. Mai apropiat este porcul, dar şi pe el îl mănânc, deşi prefer peştele. Unii consumă rude mult mai apropiate, creierul de maimuţă fiind considerat delicatesă. În vechime, din considerente religioase, s-a practicat canibalismul. Adică nu, se mai practică încă, dar într-o formă mult mai eterică: împărtăşania cu "trupul şi sângele Domnului", adică ne mâncăm propria creaţie, pe propriul nostru Dumnezeu.
O altă dovadă a rudeniei cu celelalte vieţuitoare este molecula vieţii, ADN-ul (şi fratele său primordial, ARN-ul). Este universal tuturor fiinţelor vii de pe Terra, indiferent dacă sunt plante sau animale, ciuperci sau alge, drosophila melanogaster sau homo sapiens.
2. "Dacă nu există Dumnezeu, atunci nu există nimeni care să ne tragă la răspundere pentru faptele noastre".
Aşa pare la prima vedere pentru cineva care raportează totul la o instanţă exterioară sieşi. Noi suntem morali pentru că este mai eficient pentru genele noastre să fim morali. Suntem corecţi, altruişti şi devotaţi pentru că atunci şansele noastre de a avea urmaşi viabili (copii care să aibă la rândul lor şanse de a avea copii) cresc. De asta avem grijă de ceilalţi, pentru că o parte din noi sălăşluieşte în ei. De asta avem mai multă grijă de copiii noştri decât de bătrânii noştri. De asta avem mai multă grijă de cei din neam cu noi decât de cei din neamuri diferite. De asta avem afinităţi mai mari cu mamiferele decât cu reptilele şi mai mult îndrăgim vertebratele decât moluştele.
"dacă nu există acel Judecator drept care să răsplătească fiecăruia după cele săvârşite, atunci ne este permis totul?"
Binenţeles că nu. De asta, pentru cei ce nu pot înţelege de ce nu este "bine" avem legi şi, ca o deviaţie, noţiunea de Dumnezeu. Mai bine ca un om fără capacitate morală proprie să creadă într-o fiinţă atotcuprinzătoare, respectiv într-o pedeapsă finală, decât să fie ceilalţi nevoiţi să îl ucidă din considerente de apărare. Pentru că celorlalţi le este greu să ia decizia de a-l îndepărta, acest lucru creează suferinţă, iar vederea suferinţei altora deranjează oamenii normali, cu moralitate (respectiv cu empatie). Dar asta nu face ca Dumnezeu să existe decât, eventual, în mintea credinciosului. Pe de altă parte faptul că acel imoral se raportează la divin nu înseamnă că devine moral (moralitatea este un proces în mintea fiecăruia) ci doar îndepărtează teoretic eventuale decizii imorale care ar putea aduce prejudicii celorlalţi şi sieşi. Acum apare pericolul moralei de sorginte religioasă: normele morale sunt la îndemâna liderilor religioşi, şi prin asta în pericol de a fi interpretate defect. Ştim prea bine câte acţiuni distructive s-au întâmplat pe parcursul istoriei în numele unei religii sau a unor Dumnezei. De ce? Pentru că omul religios de fapt nu are moralitate proprie ci doar o imagine a ceea ce ar trebui să fie moral conform ideilor unor lideri ce au scris nişte cărţi religioase şi care sunt "crezuţi" şi nu "verificaţi".
"în afară de a putrezi în închisoare nu păţim nimic altceva?"
Nu este chiar aşa. Blamarea acţiunilor imoralilor de către ceilalţi membri îi îndepărtează de colectivitate şi astfel le sunt drastic reduse şansele de a mai putea transmite mai departe genele şi, mai ales, ideile defecte. Acest proces face ca să devenim din ce în ce mai morali, mai corecţi, mai buni. Acelaşi proces a cernut şi religiile, acum avem pe piaţă religii "mai corecte" decât cele din vechime care erau mai puţin morale.
3. "De ce vrei să batjocoreşti atât de grosolan o credinţă pentru care au murit numeroşi martiri?".
Asta îmi aduce aminte de un parazit, strepsiptera, ce obligă furnica care îl găzduieşte să se urce pe vârful unui fir de iarba. După ce ajunge acolo, de cade, aceasta va urca din nou. Avantaj pentru furnică? Zero. Avantaj pentru parazit? Plus. Astfel parazitul are şanse mai mari de a se înmulţi. Acesta este singurul rezon.
La fel se întâmplă şi cu credinţa. Omul nu mai judecă. Creierul său este dirijat de ceea ce "crede" că sunt ideile lui, dar de fapt sunt ideile (memele) parazite ale vreunei religii sau ideologii cu care a fost îndoctrinat. Şi pentru că nu îşi dă seama de asta nu înţelege nici situaţia, câteodată de pericol, la care îl duce această "credinţă".
Una dintre ideile cele mai nocive pe care le dezvoltă mai ales religiile abrahamice este conceptul de "jertfă", mai ales cel de "jertfă în numele dreptei credinţe".
"Aceşti oameni erau mult mai cultivaţi şi mai conştienţi pe ce lume trăiesc [...] dar au preferat [...] să moară [...] pentru a apăra învăţătura lui Hristos pe care au pus-o mai presus de interesul lor personalo-evolutiv"
Nu vedeţi cât de nocivă este acestă idee parazit care face ca oamenii să acţioneze ilogic doar pentru că ideea este mai puternică decât instinctul de supravieţuire? Asta nu scuză cu nimic pe cei ce "i-au făcut martiri" (ucis), şi ei au acţionat conform unor idei parazite. Respectiv conceptul că "ideea mea este cea dreaptă şi singura pentru care merită să ucizi sau să-ţi dai viaţa". Observaţi cât sunt de similare aceste idei?
"un soldat care intră în focul inamicului pentru a-şi salva camaradul rănit, omul înstărit care ajută pe cei nevoiaşi [...] sunt doar nişte exemplare ale speciei umane [...] care prelungesc rezistenta altor specimene în lupta lor cu "evoluţia"?"
Mai întâi că în loc de evoluţie consider că trebuia scris mediu. Da, animalele sociale se ajută între ele pentru a supravieţui. Şansele lor cresc dacă sunt împreună. Acest lucru nu este o acţiune conştientă, pur şi simplu organismele altruiste au fost favorizate de evoluţie, adică au avut şanse mai mari să transmită urmaşilor configuraţia genetică altruistă.
La fel cum există un mediu natural există şi un mediu social. În cadrul grupului, conform unor anumitor "reguli" sedimentate prin evoluţie, apar în mod natural manifestările specifice altruismului, chiar şi la animalele mai puţin evoluate. Şobolanii, pentru a scăpa din capcanele deratizatorilor, se aruncă "conştienţi" în braţele atacatorilor cu convingerea că o parte dintre ei vor reuşi să scape. Femele de suricate, deşi apte sexual, preferă să nu se împerecheze pentru a avea grijă de puii celorlalte (grădiniţă). Nu mai vorbesc de fantastica organizare socială a furnicilor sau albinelor, în care altruismul este o "artă biochimică".
"sufletul unui om este mai valoros decât tot universul ăsta mort"
Aici deja domnul nostru o ia rău pe arătură. Mai întâi că universul ăsta nu e mort. Dovada este chiar existenţa noastră. Noi facem parte din acest univers, suntem "copiii" lui, deci nu poate fi "mort" odată ce noi suntem vii.
Acum despre "suflet". Dacă definim sufletul ca fiind suflare de viaţă, toate vieţuitoarele au viaţă, nu numai oamenii.
Dacă îl definim ca fiind conştiinţă de sine, aceasta este o senzaţie specifică speciei umane şi subiectiv diferită la fiecare în parte. Unele animale superioare, chiar şi moluşte cum este caracatiţa sau păsări cum e cioara, au această capacitate, de a învăţa să conştientizeze existenţa propriei fiinţe. Nici noi nu facem excepţie, de asta nu avem amintiri mai vechi de 2-3 ani, pentru că abia de acolo ne naştem ca fiinţe cu o anumită conştiinţă de sine. Atâta doar că oamenii au şi capacitatea de a transmite altor oameni această "descoperire", lucru ce duce la o perfecţionare continuă a ceea ce înseamnă conştiinţă.
Dacă definim sufletul ca fiind parte a divinităţii, cu totul şi cu totul special atribuit doar nouă, oamenilor (egoistă viziune), trebuie să îl anunţăm pe domnul nostru că se înşală. Este doar una din ideile parazite ce şi-a făcut loc în mintea nostră profitând de dorinţa, justificată de altfel, de a fi veşnici şi perfecţi, dorinţă naturală de altfel (instinctul de supravieţuire).
Acum, pentru cine este "valoros" sufletul? Pentru iluzoriul Dumnezeu? Nu cumva pentru aceste idei parazitare numite religii? Nu cumva sistemul de gândire este defectat de credinţe ce ne fac să acţionăm iraţional? Nu cumva Dumnezeu este de fapt greşeala? Cu ce ar fi mai bun acest zeu faţă de altul? Cu ce ar fi mai bun oricare dintre zei?
Este mult mai de bun simţ şi mai modest să ne considerăm doar nişte animale un pic mai performante într-o lume magnifică ce aşteaptă, înconştientă, să primească valoare prin capacităţile noastre de scormonitori ai adevărului.
1 februarie 2011
Scutire la religie conform legii
Am primit acest email:
"Sunt elev in clasa a 11-a şi sunt ateu (problemă mare aici în România unde te izbeşti zilnic de cretini complexati care cred că ei şi numai ei deţin adevarul absolut), lucru care nu m-a împiedicat să particip la orele de religie până acum.
În clasele 9, 10 nu au fost probleme. Am avut media zece, ca dealtfel toţi colegii. Trebuie să menţionez că profa nu ştia că-s ateu, nu a întrebat şi nici nu am vrut eu să îi spun. Probabil ajungeam în situaţia de acum.
În clasa a 11-a ni s-a schimbat profesorul. A venit un tip despre care nu ştiam prea multe dar despre care aveam în general o părere bună. Nu o să fac aici caracterizarea lui şi o să mă rezum la a spune că de ficare dată când intra la ore mi se pare că păşeşte însuşi Iisus în clasă. Aşa orgoliu n-am văzut în viaţa mea şi m-a dezgustat profund (smerenia = cea mai importantă virtute creştină) şi am facut greşeala de a-i răspunde la provocări şi a intra în polemică cu el. La sfârşitul semestrului m-a întrebat ce medie să-mi dea. I-am raspuns că nu-mi pasă, că sunt la profilul mate-info nu mate-religie şi să-mi dea ce medie vrea el. În ultima zi toate mediile erau incheiate numai media mea de la religie nu. O păstra pentru suspans. Aveam un 9 şi îi predasem un eseu despre semnificaţiile crăciunului. În prima parte a eseului tratasem în mod serios aceste semnificaţii iar în a doua am vorbit în mod ironic despre tradiţii, mult denaturate în ziua de azi. Părerea mea e că meritam un 10. Sunt curios ce medie are un coleg care avea şi el un 9 şi în ultimele săptămâni nu a mai dat pe la ore. Probabil 10 că doar el nu-i ateu.
Nu mă plâng de o medie de 9 chiar de-i la religie (ceea ce nu-i corect ţinând cont că alţii au media 9 la info şi nu stiu nici de 6) dar mă supără faptul că diriginta mea s-a simţit nevoită să vorbească cu profu şi s-a umilit în faţa lui pentru mine (sunt primul în clasă şi exceptând franceza am doar medii de 10).
Pe viitor vreau să evit treaba asta şi o să depun o cerere la direcţiune. Când trebuie depusă?"
Şi am răspuns:
Cererea de retragere de la ora de religie poate fi depusă când doreşti, chiar dacă anul şcolar este la început, la mijloc sau la sfârşit. Legiuitorul nu a specificat nimic în acest sens, asta înseamna că nu există restricţii. Iată cum arată articolul din lege (http://www.edu.ro/index.php/articles/c21):
Art. 18. — (1) Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun. Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situația școlară se încheie fără disciplina Religie. În mod similar se procedează și pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.
Asta înseamnă că, faţă de legea veche, unde elevii de peste 16 ani puteau lua singuri această decizie, acum decizia aparţine părinţilor sau tutorilor legali. Daca nu ai 18 ani trebuie să respecţi decizia parinţilor, lucru ce face acţiunea mai dificilă.
Cererea ar trebui să arate în felul următor, completată de părinţi:
Către Şcoala / Liceul ............. din …...................
Stimate domnule Director / doamnă Directoare
Subsemnatul, nume prenume, CNP......................, C.I. Seria......, nr. ….............., părinte al elevului / elevei cu numele …............................................................... din clasa….................doresc ca acesta / aceasta să nu urmeze ora de religie în anul şcolar 2010 – 2011.
Cererea mea se întemeiază pe următoarele prevederi legale:
1. Legea nr. 1 din 10 ianuarie 2011 – Legea educaţiei naţionale:
“Art. 18. — (1) Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun.
Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.
În acest caz, situația școlară se încheie fără disciplina Religie.
În mod similar se procedează și pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.”
2. Decizia 72/1995 a Curţii Constituţionale privind constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţămîntului, afirmă că Religia nu trebuia înţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea constând numai în introducerea acestei discipline în planurile de învăţămînt, religia şi confesiunea rămânând să fie alese sau nu.
Cu mulţumiri anticipate,
Semnătura
Data
Din păcate foarte mulţi părinţi au o imagine deformată cu privire la religie, considerând că aceastea sunt ore de "morală" sau "etică", lucru fals şi totodată periculos, întrucât orele de religie sunt în realitate ore de îndoctrinare şi prozelitism, sunt ore în care se promovează o viziune neştiinţifică, chiar anti-ştiinţifică, dogmatică şi intolerantă, adică exact invers.
Foarte mulţi profesori de religie au o greşită percepţie a menirii lor, şi înţeleg a fi profesori prin a fi mesageri ai "dreptei credinţe", asumându-şi în mod declarat şi activ rolul de misionar, rol ce contravine unor paragrafe din lege, dar care este acceptat prin forţa altor articole de managerii din învăţământ. Ca un corolar al activităţii lor afişează în clase icoane deşi sunt interzise acţiunile de promovare şi reclamă în instituţiile de învăţământ.
Elevii, în clasele mici, nu pot discerne realitatea de iluzie, adevărul de miciună, povestea de fapt. Primesc mesajele religioase cu aceeaşi apetenţă ca cea cu care primesc noţiunile de limbă sau pe cele matematice, fiind incapabili a le analiza. Odată cu maturitatea şi acumularea de informaţii ştiinţifice, deşi încep să îşi pună întrebări, puţini reuşesc să desprindă legenda de istorie, fabulaţia de ipoteză sau credinţa de convingere. Chiar şi cei ce descoperă falsul religios preferă, din considerente de "medie mare luată uşor", să frecventeze orele de religie. Această mârşăvie didactică, notarea la religie, duce la abuzul de autoritate a profesorilor de religie ce preferă să penalizeze "lipsa de credinţă" şi "viziunea critică", adică exact ceea ce şcoala ar trebui să fructifice şi să provoace la tânăra generaţie.
De asta voi repeta ori de câte ori va fi nevoie: Stop îndoctrinării religioase în şcoli.
Succes!
PS: Iată ce mai scrie în Legea educaţiei naţionale dar care nu se respectă:
Art. 7. — (1) În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale sunt interzise activitățile care încalcă normele de moralitate și orice activități care pot pune în pericol sănătatea și integritatea fizică sau psihică a copiilor și a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic, precum și activitățile de natură politică și prozelitismul religios.
Stau şi mă întreb în ce paragraf din lege se dă voie să se afişeze însemne religioase? Eu nu am găsit. Sau ăsta nu este prozelitism religios, este doar reclamă deşănţată...
"Sunt elev in clasa a 11-a şi sunt ateu (problemă mare aici în România unde te izbeşti zilnic de cretini complexati care cred că ei şi numai ei deţin adevarul absolut), lucru care nu m-a împiedicat să particip la orele de religie până acum.
În clasele 9, 10 nu au fost probleme. Am avut media zece, ca dealtfel toţi colegii. Trebuie să menţionez că profa nu ştia că-s ateu, nu a întrebat şi nici nu am vrut eu să îi spun. Probabil ajungeam în situaţia de acum.
În clasa a 11-a ni s-a schimbat profesorul. A venit un tip despre care nu ştiam prea multe dar despre care aveam în general o părere bună. Nu o să fac aici caracterizarea lui şi o să mă rezum la a spune că de ficare dată când intra la ore mi se pare că păşeşte însuşi Iisus în clasă. Aşa orgoliu n-am văzut în viaţa mea şi m-a dezgustat profund (smerenia = cea mai importantă virtute creştină) şi am facut greşeala de a-i răspunde la provocări şi a intra în polemică cu el. La sfârşitul semestrului m-a întrebat ce medie să-mi dea. I-am raspuns că nu-mi pasă, că sunt la profilul mate-info nu mate-religie şi să-mi dea ce medie vrea el. În ultima zi toate mediile erau incheiate numai media mea de la religie nu. O păstra pentru suspans. Aveam un 9 şi îi predasem un eseu despre semnificaţiile crăciunului. În prima parte a eseului tratasem în mod serios aceste semnificaţii iar în a doua am vorbit în mod ironic despre tradiţii, mult denaturate în ziua de azi. Părerea mea e că meritam un 10. Sunt curios ce medie are un coleg care avea şi el un 9 şi în ultimele săptămâni nu a mai dat pe la ore. Probabil 10 că doar el nu-i ateu.
Nu mă plâng de o medie de 9 chiar de-i la religie (ceea ce nu-i corect ţinând cont că alţii au media 9 la info şi nu stiu nici de 6) dar mă supără faptul că diriginta mea s-a simţit nevoită să vorbească cu profu şi s-a umilit în faţa lui pentru mine (sunt primul în clasă şi exceptând franceza am doar medii de 10).
Pe viitor vreau să evit treaba asta şi o să depun o cerere la direcţiune. Când trebuie depusă?"
Şi am răspuns:
Cererea de retragere de la ora de religie poate fi depusă când doreşti, chiar dacă anul şcolar este la început, la mijloc sau la sfârşit. Legiuitorul nu a specificat nimic în acest sens, asta înseamna că nu există restricţii. Iată cum arată articolul din lege (http://www.edu.ro/index.php/articles/c21):
Art. 18. — (1) Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun. Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. În acest caz, situația școlară se încheie fără disciplina Religie. În mod similar se procedează și pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.
Asta înseamnă că, faţă de legea veche, unde elevii de peste 16 ani puteau lua singuri această decizie, acum decizia aparţine părinţilor sau tutorilor legali. Daca nu ai 18 ani trebuie să respecţi decizia parinţilor, lucru ce face acţiunea mai dificilă.
Cererea ar trebui să arate în felul următor, completată de părinţi:
Către Şcoala / Liceul ............. din …...................
Stimate domnule Director / doamnă Directoare
Subsemnatul, nume prenume, CNP......................, C.I. Seria......, nr. ….............., părinte al elevului / elevei cu numele …............................................................... din clasa….................doresc ca acesta / aceasta să nu urmeze ora de religie în anul şcolar 2010 – 2011.
Cererea mea se întemeiază pe următoarele prevederi legale:
1. Legea nr. 1 din 10 ianuarie 2011 – Legea educaţiei naţionale:
“Art. 18. — (1) Planurile-cadru ale învățământului primar, gimnazial, liceal și profesional includ religia ca disciplină școlară, parte a trunchiului comun.
Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinților sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie.
În acest caz, situația școlară se încheie fără disciplina Religie.
În mod similar se procedează și pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condițiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.”
2. Decizia 72/1995 a Curţii Constituţionale privind constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţămîntului, afirmă că Religia nu trebuia înţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea constând numai în introducerea acestei discipline în planurile de învăţămînt, religia şi confesiunea rămânând să fie alese sau nu.
Cu mulţumiri anticipate,
Semnătura
Data
Din păcate foarte mulţi părinţi au o imagine deformată cu privire la religie, considerând că aceastea sunt ore de "morală" sau "etică", lucru fals şi totodată periculos, întrucât orele de religie sunt în realitate ore de îndoctrinare şi prozelitism, sunt ore în care se promovează o viziune neştiinţifică, chiar anti-ştiinţifică, dogmatică şi intolerantă, adică exact invers.
Foarte mulţi profesori de religie au o greşită percepţie a menirii lor, şi înţeleg a fi profesori prin a fi mesageri ai "dreptei credinţe", asumându-şi în mod declarat şi activ rolul de misionar, rol ce contravine unor paragrafe din lege, dar care este acceptat prin forţa altor articole de managerii din învăţământ. Ca un corolar al activităţii lor afişează în clase icoane deşi sunt interzise acţiunile de promovare şi reclamă în instituţiile de învăţământ.
Elevii, în clasele mici, nu pot discerne realitatea de iluzie, adevărul de miciună, povestea de fapt. Primesc mesajele religioase cu aceeaşi apetenţă ca cea cu care primesc noţiunile de limbă sau pe cele matematice, fiind incapabili a le analiza. Odată cu maturitatea şi acumularea de informaţii ştiinţifice, deşi încep să îşi pună întrebări, puţini reuşesc să desprindă legenda de istorie, fabulaţia de ipoteză sau credinţa de convingere. Chiar şi cei ce descoperă falsul religios preferă, din considerente de "medie mare luată uşor", să frecventeze orele de religie. Această mârşăvie didactică, notarea la religie, duce la abuzul de autoritate a profesorilor de religie ce preferă să penalizeze "lipsa de credinţă" şi "viziunea critică", adică exact ceea ce şcoala ar trebui să fructifice şi să provoace la tânăra generaţie.
De asta voi repeta ori de câte ori va fi nevoie: Stop îndoctrinării religioase în şcoli.
Succes!
PS: Iată ce mai scrie în Legea educaţiei naţionale dar care nu se respectă:
Art. 7. — (1) În unitățile, în instituțiile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale sunt interzise activitățile care încalcă normele de moralitate și orice activități care pot pune în pericol sănătatea și integritatea fizică sau psihică a copiilor și a tinerilor, respectiv a personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic, precum și activitățile de natură politică și prozelitismul religios.
Stau şi mă întreb în ce paragraf din lege se dă voie să se afişeze însemne religioase? Eu nu am găsit. Sau ăsta nu este prozelitism religios, este doar reclamă deşănţată...
27 ianuarie 2011
Biserica ucide. Deocamdată copaci.
Antena 3 ne prezintă reacţia medicilor la intenţia Bisericii Ortodoxe Române de a construi o clădire cu scopul de a mai stoarce ceva emoţii şi mulţi bani de la enoriaşi şi de la statul român. Unde? În singura zonă verde pe care o are Maternitatea Cantacuzino. Medicii şi asistentele s-au opus acum patru ani unui proiect monstruos, ce presupunea tăierea tuturor copacilor. După ce li s-a promis (de parcă preoţii fac promisiuni de care se ţin - vezi viaţa veşnică de-a dreapta Tatălui) că nu se va tăia nici un copac, zilele trecute s-a dat dovada că popii nu au nici un dram de corectitudine dacă aceasta intră în contradicţie cu interesele lor financiare. Pentru asta au trimis deja o echipă ce a tăiat copacii, inclusiv un tei de peste 100 de ani, într-o seară, când majoritatea angajaţilor erau pe la casele lor.
Una din replici este memorabilă: "Prin acest proiect (construcţia bisericii) se înstrăinează un teren din proprietatea spitalului, teren care este foarte scump şi pe care noi am putea să construim o unitate cu destinaţie medicală. Fiind spital, noi prestăm servicii medicale şi nu religioase, mai ales că în vecinătatea spitalului sunt patru biserici care, la cererea pacienţilor, ar putea să presteze servicii specifice. Nici un pacient, bolnav, nu vine la spital ca să se roage. El vine să fie vindecat."
Dăi Bisericii Oportuniste Române un deget şi îţi va lua toată mâna...
Cu forţa, dacă e cazul...
Una din replici este memorabilă: "Prin acest proiect (construcţia bisericii) se înstrăinează un teren din proprietatea spitalului, teren care este foarte scump şi pe care noi am putea să construim o unitate cu destinaţie medicală. Fiind spital, noi prestăm servicii medicale şi nu religioase, mai ales că în vecinătatea spitalului sunt patru biserici care, la cererea pacienţilor, ar putea să presteze servicii specifice. Nici un pacient, bolnav, nu vine la spital ca să se roage. El vine să fie vindecat."
Dăi Bisericii Oportuniste Române un deget şi îţi va lua toată mâna...
Cu forţa, dacă e cazul...
Secularizarea este necesară II
Am amintit în articolul anterior de controalele Ministerului Cultelor. Se pare că nu este singurul for ce încearcă să dea de urma banilor topiţi în sutane, DNA Piteşti face şi arestări: preşedintele Consiliului Judeţean Argeş, Constantin Nicolescu (PSD). Acesta este reţinut pe motiv de deturnare de fonduri (cică ar fi luat bani europeni de la renovarea unor şcoli afectate de inundaţii) pe care Consiliul Judeţean Argeş le-ar fi alocat Episcopiei Argeşului şi Muscelului pentru a putea fi ridicată la rang de Arhiepiscopie. În realitate sunt deocamdată doar nişte poliţe plătite duşmanilor. Plăcinta e mică pe criză, se apelează la împrumuturi sau fonduri europene, dar "ăia" nu sunt atât de fraieri ca să le lase nesupravegheate. Aşa că, din când în când, mai ies la iveală hăţişurile politico-religioase. Unde vedem că "pân' la Dumnezeu te mâncă sfinţii" şi ce face corupţia din politician face şi din popă.
Se pare că lupta politică scoate la iveală cu din ce în ce mai multă uşurinţă înţelegerile de "spălare de bani cu apă sfinţită ortodoxă", deşi bieţii Înalţi Prea Sfinţi au jucat, ca de obicei, la două capete. Politice. Când se strânge laţul încep să dea în vileag mânăriile financiare, traficul de influenţă şi oportunismul, împărtăşit cu largheţe în ambele tabere politice. Aşa că Arhiepiscopul Argeşului, ÎPS Calinic, simţindu-se ameninţat la buget şi "valoare", dă şi el în cine poate, şi cum poate, deşi înclin să dau crezare cel puţin metodei: arestarea este o răzbunare a senatorului PDL Mircea Andrei ce pierduse un pion important din traseul banilor cu iz creştin-ortodox, "pe vărul lui", Nicolae Brânzea (fost şef al catedrei Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii de Stat din Piteşti) ce fusese schimbat din funcţie.
Binenţeles că nu ar fi fost scandal dacă statul român ar fi fost secular nu numai în declaraţii (conform legii). Nu trebuie să existe motive pentru ca resurse bugetare, guvernamentale sau locale, să fie dirijate către cultele religioase, oricare ar fi ele. Orice oportunitate de furt al banului public va fi fructificată, indiferent de cât de "evlavios" este cel aflat în calea fluxului financiar. Cea mai bună metodă de stopare a corupţiei este dispariţia elementului corupător. În cazul nostru banul de la stat dirijat religios.
Dacă Biserica este cu adevărat puternică, va supravieţui sau chiar va prospera prin voia şi contribuţia credincioşilor. Dacă nu, înseamnă că de fapt instituţia nu reprezintă convingerile religioase ale persoanelor cu care se laudă ca fiind dreptcredincioşii săi şi trebuie să dispară.
Acum mă adresez tuturor celor ce se cred sau se simt creştini ortodocşi aparţinători ai Bisericii Ortodoxe Române: sunteţi în stare să vă susţineţi singuri Biserica?
PS: Dacă nu, de ce dracu vă declaraţi ortodocşi la recensământ?
Se pare că lupta politică scoate la iveală cu din ce în ce mai multă uşurinţă înţelegerile de "spălare de bani cu apă sfinţită ortodoxă", deşi bieţii Înalţi Prea Sfinţi au jucat, ca de obicei, la două capete. Politice. Când se strânge laţul încep să dea în vileag mânăriile financiare, traficul de influenţă şi oportunismul, împărtăşit cu largheţe în ambele tabere politice. Aşa că Arhiepiscopul Argeşului, ÎPS Calinic, simţindu-se ameninţat la buget şi "valoare", dă şi el în cine poate, şi cum poate, deşi înclin să dau crezare cel puţin metodei: arestarea este o răzbunare a senatorului PDL Mircea Andrei ce pierduse un pion important din traseul banilor cu iz creştin-ortodox, "pe vărul lui", Nicolae Brânzea (fost şef al catedrei Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii de Stat din Piteşti) ce fusese schimbat din funcţie.
Binenţeles că nu ar fi fost scandal dacă statul român ar fi fost secular nu numai în declaraţii (conform legii). Nu trebuie să existe motive pentru ca resurse bugetare, guvernamentale sau locale, să fie dirijate către cultele religioase, oricare ar fi ele. Orice oportunitate de furt al banului public va fi fructificată, indiferent de cât de "evlavios" este cel aflat în calea fluxului financiar. Cea mai bună metodă de stopare a corupţiei este dispariţia elementului corupător. În cazul nostru banul de la stat dirijat religios.
Dacă Biserica este cu adevărat puternică, va supravieţui sau chiar va prospera prin voia şi contribuţia credincioşilor. Dacă nu, înseamnă că de fapt instituţia nu reprezintă convingerile religioase ale persoanelor cu care se laudă ca fiind dreptcredincioşii săi şi trebuie să dispară.
Acum mă adresez tuturor celor ce se cred sau se simt creştini ortodocşi aparţinători ai Bisericii Ortodoxe Române: sunteţi în stare să vă susţineţi singuri Biserica?
PS: Dacă nu, de ce dracu vă declaraţi ortodocşi la recensământ?
22 ianuarie 2011
Oamenii văd ceea ce vor să vadă
De la blogul Interacţiuni avem imaginea unui articol din Gazeta Transilvaniei, Braşov, 13/25 aprilie 1897, an. LX, nr. 84, pag. 6. Articolul a fost publicat în timpul vieţii astronomului Camille Flammarion (1842-1925), deci pot presupune că evenimentul este veridic. Unde se vede că oamenii doresc să vadă doar ceea ce vor. Iar pentru bani li se dă acest lucru.
"Renumitul astronom frances Camille Flammarion, mergea într'o zi pe una din stradele Parisului, aci observă pe un om, care invita pe trecători să poftească a se uita într'un telescop, unde pot vedea luna pentru un preţ bagatel de 5 centime. Flammarion din curiositate privi în instrument, dar spre marea lui mirare, ce să vadă, era un tablou frumos, ce representa luna plină, cu toate că în timpul acela luna era numai un pătrar. Flammarion esamină mai de-aproape aparatul acesta şi văzu, că e un singur tub de metal, la capătul căruia era aşezat un tablou transparent, ce arăta luna plină. Învăţatul frances întrebă pe omul cu fotografia, cum de îndrăznesce el a înşela publicul în modul acesta ne mai auzit?
Omul îi răspunse de tot liniştit: Ei, domnul meu, altcum nu se mai poate. Oamenii din ziua de astăzi pretind să aibă ceva pe banii lor. Mai 'nainte am avut eu un telescop adevărat, şi de când un om mă bătu, că pentru-ce nu-i arăt luna întreagă, de-atunci folosesc pe acesta: mi se plătesc mai bine, şi oamenii sunt cu el deplin mulţămiţi."
Religia profită de această predispoziţie şi ne oferă iluzia de care credem că avem nevoie, chiar dacă aceasta este total absurdă şi ilogică. Cine câştigă? Preoţii, pastorii, iniţiaţii, pseudo-ştiinţificii. Aceştia sunt "omul cu telescopul".
Realitatea obiectivă şi realitatea subiectivă
Dăunăzi am stat la taclale cu o foarte bună prietenă de-a mea despre ce cred oamenii şi de ce cred ceea ce cred. Cu nonşalanţă mi-a declarat că realităţile noaste nu coincid, fiecare având propria sa realitate, subiectivă, şi aceasta este singura care contează. Noi trăim prin prisma acestei imagini pe care ne-am construit-o şi odată cu dispariţia noastră dispare şi realitatea. Realitatea obiectivă nu ar fi altceva decât un deziderat, un concept pe care îl credem independent de noi dar care este doar un punct de reper al subiectivismului nostru. Nu au fost chiar acestea cuvintele folosite, dar asta am înţeles eu. Ca o concluzie, orice credinţă este în regulă, odată ce este liber asumată. Iar această credinţă dezvoltă realul.
Binenţeles că nu pot fi de acord cu aceste idei. Nu pentru că nu înţeleg conceptul de subiectivism al realităţii pe care o conştientizăm, ci tocmai de aceea. Problema este cum abordăm realitatea. Existenţa nu este independentă de observator, acesta influenţând atât ceea ce observă prin însăşi procesul observaţiei cât şi ceea ce conştientizează că observă prin procesul de gândire, respectiv de transformare şi încadrare a rezultatelor într-un sistem coerent. Aici apare problema. Sistemul rezultat trebuie să fie coerent pentru că altfel am da de bucluc, nu am avea repere, am fi "duşi cu pluta". Nu putem considera că azi unu plus unu egal cu doi şi mâine rezultatul să fie diferit. Atunci preferăm, din considerente de protecţie logică, să eliminăm eventualele rezultate incoerente. Le punem eticheta de erori şi nici măcar nu le luăm în calcul. Sau devenim creduli şi considerăm că orice este posibil construindu-ne o lume plină de fantezie, întradevăr, dar complet lipsită de valoare.
Pentru că măsura realităţii noastre subiective este valoarea. Chiar dacă am considera că cei ce ne înconjoară nu sunt altceva decât proiecţii ale conştiinţei noastre, odată ce au opinii diferite de propriul nostru concept de bază înseamnă că noi ne înşelăm considerându-i aşa. Pentru că nu putem produce atât o schemă logică în care unu plus unu egal cu doi pe care să o considerăm adevărată şi concomitent unu plus unu să ne dea un alt rezultat decât doi şi să îl considerăm şi pe acela adevărat. Dar dacă unu plus unu are orice valoare? Unde este măsura adevărului? Aşadar ideile şi conceptele pe care le primim de la ceilalţi nu pot fi produse de realitatea noastră subiectivă. Ceilalţi fac parte dintr-o altă realitate independentă de noi. Fac parte din realitatea obiectivă. Ei există indiferent dacă noi dorim sau nu să existe şi vor exista chiar dacă noi vom dispare cu tot cu realitatea noastră subiectivă.
Dacă ne dăm seama de această situaţie trebuie să avem o altă abordare a realităţii noastre subiective. Înseamnă că ne putem înşela. Înseamnă că putem avea percepţii greşite. Înseamnă că ne putem construi sisteme defecte. Înseamnă că putem fi bolnavi cu capul sau prost informaţi. Şi atunci trebuie să utilizăm cu grijă instrumentele pe care le avem la dispoziţie pentru că pe baza observaţiilor lor ne putem construi o imagine cât se poate de apropiată de adevăr a realităţii obiective, independente de noi. Este adevărat că aceste instrumente au limite şi toleranţe, dar tocmai de aceea trebuie să le conştientizăm şi să le luăm în calcul. Şi mai trebuie să ne oferim o marjă de eroare în propria noastră gândire. Putem trage concluzii pripite sau insuficient argumentate. Sau incorecte valoric. Putem să ne înşelăm pentru că cei din jurul nostru ne transmit informaţii trunchiate sau greşite. Nu putem să îi "credem" pe ceilalţi pentru că şi ei se pot înşela ca şi noi. Trebuie să îi "verificăm" sau cel puţin să ridicăm asupra spuselor lor prezumţia de infirmabilitate.
Trebuie să ne întrebăm dacă ceea ce susţin cei din jurul nostru poate fi analizat şi constatat, dacă pot fi verificate afirmaţiile lor. Dacă aceştia se înşală cum putem să ne protejăm altfel de erorile pe care ni le transmit? Şi atunci trebuie să excludem sau cel puţin să privim cu mare circumspecţie afirmaţiile bazate pe trăiri personale (vise, revelaţii, fantezii), prejudecăţi nemotivate (toată lumea crede asta) sau definiţii autoritare (aşa este pentru că spun eu).
În sprijinul descoperirii unei metodologii viabile de aflare a realului vă ofer un articol al lui lazypawn de pe blogul său "Prin filtrul raţiunii" ce vorbeşte despre motivele cele mai comune de respingere a realităţii obiective.
Binenţeles că nu pot fi de acord cu aceste idei. Nu pentru că nu înţeleg conceptul de subiectivism al realităţii pe care o conştientizăm, ci tocmai de aceea. Problema este cum abordăm realitatea. Existenţa nu este independentă de observator, acesta influenţând atât ceea ce observă prin însăşi procesul observaţiei cât şi ceea ce conştientizează că observă prin procesul de gândire, respectiv de transformare şi încadrare a rezultatelor într-un sistem coerent. Aici apare problema. Sistemul rezultat trebuie să fie coerent pentru că altfel am da de bucluc, nu am avea repere, am fi "duşi cu pluta". Nu putem considera că azi unu plus unu egal cu doi şi mâine rezultatul să fie diferit. Atunci preferăm, din considerente de protecţie logică, să eliminăm eventualele rezultate incoerente. Le punem eticheta de erori şi nici măcar nu le luăm în calcul. Sau devenim creduli şi considerăm că orice este posibil construindu-ne o lume plină de fantezie, întradevăr, dar complet lipsită de valoare.
Pentru că măsura realităţii noastre subiective este valoarea. Chiar dacă am considera că cei ce ne înconjoară nu sunt altceva decât proiecţii ale conştiinţei noastre, odată ce au opinii diferite de propriul nostru concept de bază înseamnă că noi ne înşelăm considerându-i aşa. Pentru că nu putem produce atât o schemă logică în care unu plus unu egal cu doi pe care să o considerăm adevărată şi concomitent unu plus unu să ne dea un alt rezultat decât doi şi să îl considerăm şi pe acela adevărat. Dar dacă unu plus unu are orice valoare? Unde este măsura adevărului? Aşadar ideile şi conceptele pe care le primim de la ceilalţi nu pot fi produse de realitatea noastră subiectivă. Ceilalţi fac parte dintr-o altă realitate independentă de noi. Fac parte din realitatea obiectivă. Ei există indiferent dacă noi dorim sau nu să existe şi vor exista chiar dacă noi vom dispare cu tot cu realitatea noastră subiectivă.
Dacă ne dăm seama de această situaţie trebuie să avem o altă abordare a realităţii noastre subiective. Înseamnă că ne putem înşela. Înseamnă că putem avea percepţii greşite. Înseamnă că ne putem construi sisteme defecte. Înseamnă că putem fi bolnavi cu capul sau prost informaţi. Şi atunci trebuie să utilizăm cu grijă instrumentele pe care le avem la dispoziţie pentru că pe baza observaţiilor lor ne putem construi o imagine cât se poate de apropiată de adevăr a realităţii obiective, independente de noi. Este adevărat că aceste instrumente au limite şi toleranţe, dar tocmai de aceea trebuie să le conştientizăm şi să le luăm în calcul. Şi mai trebuie să ne oferim o marjă de eroare în propria noastră gândire. Putem trage concluzii pripite sau insuficient argumentate. Sau incorecte valoric. Putem să ne înşelăm pentru că cei din jurul nostru ne transmit informaţii trunchiate sau greşite. Nu putem să îi "credem" pe ceilalţi pentru că şi ei se pot înşela ca şi noi. Trebuie să îi "verificăm" sau cel puţin să ridicăm asupra spuselor lor prezumţia de infirmabilitate.
Trebuie să ne întrebăm dacă ceea ce susţin cei din jurul nostru poate fi analizat şi constatat, dacă pot fi verificate afirmaţiile lor. Dacă aceştia se înşală cum putem să ne protejăm altfel de erorile pe care ni le transmit? Şi atunci trebuie să excludem sau cel puţin să privim cu mare circumspecţie afirmaţiile bazate pe trăiri personale (vise, revelaţii, fantezii), prejudecăţi nemotivate (toată lumea crede asta) sau definiţii autoritare (aşa este pentru că spun eu).
În sprijinul descoperirii unei metodologii viabile de aflare a realului vă ofer un articol al lui lazypawn de pe blogul său "Prin filtrul raţiunii" ce vorbeşte despre motivele cele mai comune de respingere a realităţii obiective.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)